Latest Entries »

Manifest

În somn, letargie, anestezie și hipnoză…

M-am plâns de sistem, am dat vina pe lucruri exterioare mie și am arătat cu degetul tot ce dezaprob. Îmi mențin ideile: tot mai cred că sistemul e de căcat, că oamenii nu sunt atât de buni pe cât pot fi și că acțiunile lor sunt profund corupte.

Mă scârbește în continuare statul român care nu m-a ajutat cu nimic în toți anii ăștia, dar care nu încetează să mă facă să râd în fiecare zi. Un stat din grija căruia puteam să mor sugar, care în 15 ani de școală mi-a schimbat sistemul de învățământ de vreo 9 ori, în care plătesc pentru apa de ploaie care îmi cade pe acoperiș, în care am impozite mai mari în fiecare an, putere de cumpărare tot mai mică și căruia îi datorez 129 ron impozit pe profitul în valoare de 0 lei pe care l-am realizat anul trecut cu un amărât de PFA, pe care m-a costat mai mult să-l închid decât să-l deschid.

Sunt la fel de sătulă de lumea asta stricată, care îmi spune în față că femeie fiind, pot reuși doar stând în patru labe, în genunchi sau pe spate; în care verticalitatea pare a fi rezervată exclusiv poziției erecte. O lume de sucită pe dos, în care primul motiv pentru a nu fi angajată pe termen lung este capacitatea mea de a da naștere unui copil (nu contează dacă eu vreau sau, dimpotrivă, că nici măcar nu mă gândesc la asta: contează doar că sunt capabilă.) Interesant cum capacitățile mele pe alte paliere sunt total eclipsate de această „opțiune de bază” cu care m-a înzestrat natura.

Sunt încă dezgustată de depravarea continuă a domeniului în care aș fi vrut să-mi fac meseria, de splălările pe creier în masă ce apar la tot pasul, de manipulările fără scrupule care se fac în văzul întregii lumi și mai ales de toate mesajele din jur care vor doar să-mi hrănească frica.

Știti ce? Mă p** pe toate astea!

Trezirea nu e ușoară. Cu cât mă trezesc mai mult, cu atât sunt mai conștientă: de mine, de context, de ceilalți, de Univers, de Viață și de Existență. De fapt, viața în sine nu e ușoară!

Dar nici nu trebuie să fie. M-am saturat de truismul ăsta! Toată lumea se scâncește în stânga și-n dreapta că viața nu e ușoară. Evident! Altfel, ce-am mai căuta aici? Sau am uitat că „nu suntem ființe umane care trăiesc o experiență spirituală, ci ființe spirituale care trăiesc o experiență umană”?(1) Da, am uitat… Eu, una, tot uit din vreme în vreme…

Uit sau mă fac că uit. Îmi fură imaginea „bubele” sistemului, răutatea oamenilor, neșansa proprie și evident, neputința în fața tuturor acestora.

Dar știți ce n-am făcut? Nu mi-am făcut curaj. Nu mi-am făcut curaj să demasc mirajul exagerat al bețelor în roate venite din exterior, curaj să le văd adevărata dimensiune și realul scop, curaj să văd că toate reclamațiile pe care le am de făcut în ceea ce privește circuitul propriei vieți duc înapoi doar la mine. Sunt singura responsabilă de ceea ce am făcut, de ceea ce nu am făcut și de motivele adiacente. Iar urmările tuturor acestor decizii sau indecizii sunt meritul meu propriu și exclusiv.

Pe măsură ce mă trezesc, sunt din ce în ce mai conștientă de cât sunt de mică, de cât de puține știu de fapt, de câte mai am de învățat și de faptul că mereu apar altele noi! Nu e plăcut. Mă așteptam ca „atunci când o să cresc mare”, să le știu pe toate și să mă desurc să trăiesc fără prea mari probleme (de parcă viața asta ar fi vreo mașină pe care înveți să o conduci după ce mergi la școală!). Sigur am înțeles eu ceva greșit pe drum…

Pot în continuare să-mi pierd timpul scâncindu-mă și eu, la fel ca mulți alții din jurul meu, fără a rezolva vreodată ceva. Sau pot să-mi asum odată pentru totdeauna trecutul și să-mi văd cu adevărat de prezent, cu toate valențele lui:

  • cu faptul că deși ”Ignorance is bliss” as they say, există o mult mai mare plăcere în a fi treaz și conștient;
  • cu faptul că dacă ești treaz și conștient, îți dai seama că acel „mic” nu vine la pachet cu „neputincios”;
  • cu faptul că odată ce îți cunoști adevărata putere, descoperi că unul dintre marile farmece ale vieții este de a învăța constant ceva nou;
  • cu faptul că o viată „perfectă”, așa cum mi-o imaginam cândva, ar fi de fapt una foarte anostă;
  • și mai ales cu faptul că singurele piedici reale sunt cele pe care mi le pun singură.

Da, voi continua să trăiesc într-un stat absurd, într-o lume infectă, în contexte compromise. Sunt conștientă de asta și am renunțat de mult să mai vreau să repar lumea. Așa că îmi propun să f*t statul cât pot, să ignor lumea cât mai mult și să fac ce-am de făcut de fapt, câtă vreme sunt pe-aici, indiferent de contextul în care mă aflu, de nivelul de degradare pe care îl am în jur, de frica ce mocnește la fiecare colț.

Și să cred în mine. Dacă ce-mi este exterior nu mă ajută, măcar eu însămi să nu mă-ncurc.

Vă doresc trezire plăcută, viață frumoasă and may your thoughts be kind to you!

(1)Pierre Teilhard de Chardin

Advertisements

Romania. 2012.

Mori inainte sa te nasti, daca ai nenorocul ca parintii tai sa fie indeajuns de saraci incat sa nu-si poata permite sa-i strecoare medicului cateva sute de euro in buzunar. Mori si daca ai tai sunt bogati, dar indeajuns de neinspirati incat sa arate asta. De fapt, ai mai multe sanse sa mori asa, fiindca aceiasi medici sunt in stare sa o lase si pe mama ta sa moara pe masa de operatie, cu tine cu tot, daca tatal tau nu cedeaza presiunilor de a-si varsa monetarul in aceleasi buzunare jegoase. Fiindca ei stiu ca are de unde!

Mori daca te nasti cu malformatie la inima, pentru ca statul a inchis singura clinica din tara care te poate opera, institutia fiind una perfect functionala. Mori si in oricare din urmatoarele luni de viata, pentru ca acelasi stat livreaza cu luni de zile intarziere vaccinurile esentiale nou-nascutilor si sugarilor.

Mori jucandu-te in curtea blocului pentru ca vecinul nu-i pune botnita cainelui sau agresiv, mori la gradinita pentru ca esti hranit cu mancare stricata sau muscata de rozatoare, mori la scoala pentru ca un coleg a venit cu pistolul tatei la ore si mori de plictiseala in facultate, pentru ca sistemul de invatamant nu ti-a oferit si nici nu pare sa-ti ofere vreun sprijin real pentru ce te asteapta in viata.

Mori de disperare la locul de munca, pentru ca in marea majoritate a institutiilor nu se incurajeaza un mediu de lucru armonios, competitivitatea, performanta sau recunoasterea corecta a meritelor. Duci cu tine acasa toata duhoarea asta a mortii, pentru ca este mai apasatoare decat poti suporta si ajungi sa le omori si celor pe care-i iubesti cel putin starea de spirit, daca nu si orice dorinta de a se afla in preajma ta. Iar asta este ultimul lucru pe care ti-l doresti dar, hei, cine vrea sa stea langa un om care este tot timpul la pamant?

Mori ca adult, pentru ca nu-ti permiti sa-ti iei o casa (nu mai pomenim de masina sau alte buni “auxiliare”) decat prin credit bancar. Mori ca parinte, pentru ca nu reusesti sa intretii un trai decent pentru copiii tai, decat prin credite de nevoi personale. Mori ca pensionar, pentru ca dupa zeci de ani de munca si cotizatii la CNAS, ANOFM, ANAF samd, statul nu iti pune la dispozitie  medicamentele care este obligat prin lege sa ti le ofere si nici minimul de servicii medicale decente. Tot ca pensionar, mori cu un venit de 100 euro/luna – recompensa statului in urma acelorasi zeci de ani de munca pe care i-ai prestat.

Mori de mult mai multe ori, mai spectaculos si mai dramatic, daca ai nesansa sa te nasti femeie, daca ai nenorocul sa fii gravida, daca ai bafta sa fii somera sau daca ai cinstea sa ajungi o batrana singura.

N-am vrut niciodata sa plec de aici. Nici nu zic ca in alte tari banii cresc in copaci, cainii umbla cu covrigi in coada si statul are grija de tine ca de unicul fiu. Dar nici n-am sa stau la pula statului roman, ori a mediului privat infect din Romania, care nu-ti recunoaste nici macar un lucru de baza: statut de fiinta umana, ci te face sa te simti ca o minora sechestrata si violata in fiecare zi, in timp ce iti promite ca te elibereaza din cosmar, daca il lasi sa te mai futa o data.

E adevarat ca speranta moare ultima, iar la mine a murit. Am incetat sa mai cred sau sa mai vreau sa fac o diferenta, oricat de mica, in sistemul asta de cacat. Nu mai vreau sa afisez un exemplu singular si sa sper ca va fi observat, preluat, inmultit si ca la un moment dat s-ar putea transforma intr-un fenomen indeajuns de puternic incat sa duca in timp la vindecarea molimei din jur.

Am incetat chiar si sa cred ca pot razbi prin jungla asta de buruieni si maracini la nivel personal, avand un singur scop: sa-mi traiesc viata. Pur si simplu.

De azi inainte sunt o egoista convinsa: ma conserv, ma menajez si imi vad de propriul bine si de propriul interes.

De azi inainte sunt o “individualista”: imi indrept bunele intentii individual, spre fiecare om in parte care consider ca merita si care ma trateaza la fel.

Restul: sunteti toti o apa si-un pamant, vlastari ale sistemului care va invata sa va vindeti copiii, sa va bateti nevestele, sa va abuzati angajatii sau sa va lasati parintii sa moara de foame la batranete. Va doresc sa aveti parte exact de atata bine cat oferiti iar ce-mi doriti, sa vi se intample voua!

 

p.s. Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor si pentru limbajul explicit, daca aduce leziuni vreunuia dintre voi.

Life’s not ironic. We are.

For the sake of LOVE.

LIFE IS NOT IRONIC.  We are. Each day, it brings out the best of everything in our way, but we’re so damn smart and we know better. It triggers the alarm when we stray away stupidly, but we keep on going, `cause we’re so sure that ‘this is what we HAVE TO do’.

It gives us uncomfortable feelings, thoughts and emotions when we’re not in harmony with our true nature. But instead of getting the message, we filter the signs through neuronal criteria, we chip them mentally and we make them fit in those perfectly polished little boxes in our brains.

It shouts out loud in the silence of our souls that most of the things we crave so desperately for are not the ones leading us to the true happiness we should be experiencing here. But we know so well that ‘love goes through the stomach’ and other shit ideas like that…

After repeatedly and stubbornly ignoring the harmony in which life manifests itself towards us, of course, it’s going to stop being subtle in sending signals and start being obvious in creating situations. Now is when we’re all wrapped up in the victim’s disguise, accusing life of being ironic. Oh, no, my dears. We are.

LIFE DOES NOT SUCK. We do. We have billions of reasons to be happy every day, but we pass them by intriguingly emotionless and then at evening, we cry over how shitty our day has been.

I’m not going to give you the classical speech about how much would a blind man appreciate sight, a crippled – the simple walk or a deaf – sounds.

But it amazes me how life gives us EVERYTHING we need day by day and still, we feel so entitled to complain over it and say it sucks. Well, it doesn’t. We do.

LIFE IS NOT A BITCH. We are. Actually, life isn’t even close to anything a bitch is. By contrary, it is full of love in every little aspect that you can think about and it wants us to feast from that love: to receive it, to manifest it, to fill and fulfill our lives with it. `Cause LOVE IS THE CORE OF TRUE HAPPINESS. And I don’t know any bitch wishing that for anybody…

But in some sick, twisted way, we made it easier to spread hate than love. So we’ve made ourselves numb and unable to receive this great gift live gives us each day. Also, as our behavior shows is very well, it is easier to fuck than to love. So when life doesn’t play our sick, twisted rules, we feel fucked. Just that this time, we don’t like it. So we call life a bitch. Oh, no, my dears… We are.

So how do you feel about irony now?

Totul va fi bine (?)

De când am devenit atât de leneșă? Și de când a început să-mi fie frică? De când a început să mi se pară comodă monotonia atașamentului și de când mi-e frică de schimbare?

Eu, gloriosul semn de aer, mutabilul prin excelență, detașata insensibilă, care acum două luni ținea discursuri despre cât e de nestatornică, despre cum she can’t settle for anything, despre cât de neașteptate sunt schimbările profunde pe care le face în viața ei și despre cu câtă ușurință ia decizii imprevizibile!…

De ce mi-e atât de greu să-mi dau seama de ceea ce este exact în fața ochilor mei? De faptul că așa cum sunt acum, lucrurile nu funcționează pentru mine? De faptul că așa cum le-am gândit, planurile, fie ele și cu marjă de eroare, sunt foarte anevoioase? De faptul că trebuie să schimb ceva, iar asta trebuie să se întâmple radical, din rădăcini și foarte profund? Și mai ales, de ce îmi este frică să iau deciziile care aduc schimbarea?

Poate că nu știam cine sunt, dar măcar știam ce caracteristici am, în linii mari. Unde %^*& m-am pierdut pe drum?! Unde sunt? Cine sunt? Ce dracu` se petrece? De ce nu mi-e bine? Care sunt motivele pentru care mi-e rău? De ce nu știu ce am de făcut ca să-mi fie ok? De ce mi-e frică să fac orice?

Stau cumva în fața maturității depline și mi-e frică să-mi sum responsabilitatea propriei vieți? Dacă e așa, ce iluzie am trăit în ultimii 4 ani? Ce himeră a fost asta, de când mama și tata nu-mi mai veghează bunăstarea și de când sunt propriul meu tutore? Am visat? Sau m-am mințit? Atât de profund aș fi putut să mă mint?!

Mai apoi, în ce ordine vreau să iau deciziile în viața mea? Ar fi cazul să mă gândesc să tratez cu ceva mai multă considerație decât până acum aspectul emoțional al existenței mele pământești? Ar trebui să-mi schimb – măcar puțin – prioritățile? Să dau o mai mare importanță unei relații? De asemenea, aud din ce în ce mai des în jurul meu că e bine să faci copiii cât mai devreme. De ce chestia asta începe să mă preocupe, dar nu mă convinge?

Revenind, de ce am senzația că dacă fac schimbări, o iau de la zero? De parcă aș fi clădit ceva înainte… De parcă aș fi adunat o tradiție în spate… Pf!… Nu vezi cum îi place vieții să te treacă prin toate văile? Nici n-apuci să te obișnuiești cu tine, că te schimbi. Vorba aia, când crezi c-ai prins jocul, vine viața și schimbă regulile. Iar dacă înainte eram pe ritmul vieții, parcă eram cu placa de surf exact pe frecvența valurilor ei, acum de ce am ajuns așa?

Pentru că:

Pierre Teilhard de Chardin

– și, prin urmare, ești aici ca să treci prin mii și milioane de situații, să experimentezi sute de sentimente și să afli în felul ăsta ce e viața de fapt: făcând cunoștință cu miile și milioanele ei fețe, atmosfere, contexte și întâmplări, chiar dacă ai fi putut jura că n-o să treci niciodată prin cutare sau cutare lucru.

Altfel cum ai vrea să simți că trăiești? Executând aceleași procese zi de zi, într-un mediu a cărui factori nu se chimbă niciodată iar siguranța este instalată pretutindeni? Asta nu prea sună a viață, sună a George Orwell, în cel mai bun caz!…

Poate nu mi-am dat seama ce vreau, dar măcar știu sigur că asta nu vreau.

 

Și uite cum o postare pornită dintr-un miliard de atomi frustrați m-a ajutat, ca multe altele de-aici, să trec prin ceva formă ciudată de probă de foc – evident, purificatoare – lăsând calmul să se instaleze. De-aia

Totul va fi bine.

 

Love, Peace & Serenity, y’all!

Uneori

Uneori vreau cele mai ciudate lucruri.

Uneori vreau să port pantofi. Înalți, cu toc sexy and the perfect little black dress, care să-mi urmărească liniile corpului.

Uneori vreau să am părul colorat. Cel mai mult mi l-am dorit albastru. Văd și tot felul de alte nuanțe în jur, care-mi plac. Adevărul e că oricât de mult mi-ai spune că mi-l stric și că o să arat ca o ciudată cu părul vopsit albastru, you might just see me coming out like that one of these days.

Uneori vreau să am corpul tatuat. Aproape în întregime. Și deși mi se pare cam mult așa, de unul-două tatuaje cred că nu scap.

Uneori vreau să fiu fotografiată. Mai ales atunci când fac cele mai neînsemnate lucruri. Dar nu vreau să știu. Vreau să mă surprinzi atunci când îmi aduci pozele și-mi amintești de clipe mărunte dar frumoase pe care le-am trăit.

Uneori vreau să mă machiez. Genul de machiaj simplu și curat pe care îl purta Audrey Hepburn iar apoi să ies aiurea din casă, fie și până supermarketul din bulevard.

Uneori vreau să risipesc bani mulți pe cele mai mărunte plăceri. Și cel mai mult mi-ar plăcea să risipesc banii pe un plin de benzină, să te răpesc de acasă și să nu ridic piciorul de pe accelerație până când nu se golește rezervorul.

Uneori vreau să-mi arunc toate hainele. Să am doar 5 tunici și o pereche de sandale, care să mă învețe cât de frumos e corpul meu de fapt și cât de bine se simte fără toate accesoriile și invențiile menite „să-mi facă viața mai comodă”.

Uneori vreau un cățel. Foarte tare! Vreau să am o ființă pe care s-o smotocesc de fiecare dată când n-am un om în preajmă pe care să-l pot lua în brațe și un maestru de la care să învăț in fiecare zi iubirea necondiționată.

Uneori vreau să tac. De tot. Mi-ar plăcea dac’aș putea să tac foarte mult, vreme de mai multe zile. Cred că aș simți viața altfel.

Uneori vreau să văd zâmbetul oamenilor la un desen pe care l-am făcut, la niște cuvinte pe care le-am scris, la o melodie pe care am cântat-o, la o prostie pe care am făcut-o și i-a amuzat. Zâmbetul și atât.

Uneori vreau să știu adevărul.

Uneori vreau să cânt la pian. Îmi imaginez că pot să mă așez pur și simplu în fața clapelor și  că atunci când le ating, iese muzică.

Uneori vreau să mă iei în brațe fără motiv.

Ce-i cu tine?

Cred în faptul că timpul se desfășoară ca o spirală eliptică. Îți lasă senzația că face bucle, poți avea chiar déjà-vu-uri, dar nu e așa. Nimic nu se repetă. Niciodată. Ar fi o risipă.

Timpul prezintă caracteristici ce se mențin, dar el nu îți dă voie să te obișnuiești. Raza spiralei, unghiul de înclinație al curbei și frecvența cu care ți se pare că treci prin experiențe identice sunt constante. Ai crede că dacă introduci o rutină în ecuație, dezlegi misterul și dobândești o înțelegere globală asupra vieții.

Timpul nu-ți oferă însă acest privilegiu al plafonării: e îndeajuns de ciclic încât să crezi că se repetă și că poți rezolva ceea ce trăiești acum, cu aceeași tactică pe care ai aplicat-o anterior. Însă este îndeajuns de eliptic încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție.

Cred că asta mi se întâmplă acum, pentru a ECS-a oară. „Ce-i cu tine?” este întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile. Ei și-au dat seama înaintea mea că se întâmplă ceva ieșit din comun.

Așa și trebuie. Fiindcă intrasem în acel „comun” în care Timpul meu nu-mi permite să zăbovesc. Nu mă lasă, după cum spuneam, să intru în rutină, să mă obișnuiesc cu plafonarea, să lenevesc viața. Ar fi o risipă.

Tot ziceam că nu știu ce am și că nu m-am mai simțit așa de ani de zile. Și mi-am amintit de circumstanțele pe care le-am trăit atunci, de contextul în care s-a instalat o criză existențială, de detaliile procesului, de modalitatea lui de rezolvare și de minunatele roade ce au răsărit în urmă.

Am și crezut la un moment dat, uitându-mă înapoi la buclele prin care m-a scuturat de lenea umană Timpul, că aceste curbe din spirală s-au întâmplat de fiecare dată când am avut parte de un upgrade: atunci când am trecut de la adolescentă la tânără, de la debusolată la conștientă, de la tânără la femeie. Dar acum sunt femeie, sunt conștientă, am un job, sunt pe picioarele mele, sunt trează spiritual și existențial, ce-o mai fi de data asta? Ce ar trebui să mai urmeze acum, când toate par a fi la locul lor? – mi-am spus…

Nu știu… Nu-mi amintesc, când am trecut prin bucla asta în fosta viață, ce a urmat. Pentru că nu asta e ideea. Ar fi o risipă.

Începusem să recunosc în stările de acum, angoasele de dățile trecute. Încercam să îmi amintesc ce am făcut atunci: cum am acționat, cum m-am împăcat cu situația, unde i-am găsit și cum i-am aplicat rezolvarea. Eram convinsă, până acum câteva momente, că mă paște un upgrade grozav din nou. Credeam realmente că de fiecare dată când el se întâmplă, trec prin metamorfoze din ce în ce mai profunde, în concordanță cu grandoarea upgrade-ului și, mamă, ce tare urma să fiu eu după victoria asta asupra mea!

Dar nu. Nu despre asta e vorba. Viața nu este despre cum să te obișnuiești să treci prin aceleași experiențe over and over and over and over again. Viața nu îți dă o diplomă de expert în a trăi, după ce te pui să înveți o coregrafie stearpă, fiindcă așa ți se pare că se învârte ea pe roate. Cu viața nu dansezi în pași prestabiliți, nu ajungi să-i cunoști ritmul și nu apuci să-i aprofundezi spiritul. Ar fi o risipă.

Pentru că viața nu se învață, nu se memorează, nu se stochează în cutiile minților noastre și nu se scoate de acolo pe categorii, la nevoie. Ea se trăiește într-un ritm efervescent, se simte intens, se experimentează profund și se întâmplă o singură dată. Unitar, fragmentat, universal, uman, existențial, cum vrei tu, dar o singură dată. Totul trebuie să se întâmple o singură dată.

Iar dacă cineva ajunge să te întrebe „Ce-i cu tine?”, să știi că nu trăiești. E un semn puternic că ceva se întâmplă a doua oară. Iar timpului, care e prieten bun cu viața ta, nu-i plac repetitivitățile. Așa că o să te facă să simți asta.

Nu-ți permite să te trezești la fel în două dimineți din viața ta, nu-ți îngădui să simți același lucru de două ori în viață, nu lăsa circumstanțele să-ți aducă o experiență de două ori în calea vieții. Pentru că timpul nu trece de două ori prin același loc. Ar fi o risipă.

Amintește-ți: e o spirală îndeajuns de ciclică încât să crezi că se repetă, însă este îndeajuns de eliptică încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție. Și are hora asta repetitivă din punct de vedere coregrafic doar fiindcă ne încăpățânăm noi să fim grei de cap…

Învață lecția repede și treci de la învățat la trăit. Fiindcă viața nu e o lecție. Este o expresie, o experiență, viața este vie, de-aia-i spune VIAȚĂ. Altfel, ar fi o risipă.

Ce-i cu tine? Trăiești?

Jurnal 30 aprilie

Plec și nu vreau să las în căpătăiul blogului un articol cu atmosferă încărcată. M-am gândit că a little glimpse of sunshine, de care am devenit conștientă abia după apus (literalmente), e numai bună de împărtășit, chiar și într-o formă lejeră, puțin pe fugă, suficient cât să schimbe și să împrospăteze atmosfera.

Am rămas fără bani. Dar e ok. Mâine iau alții. În plus, au ajuns la fix să am o lună faină, cu ieșiri neașteptate din oraș, cu mâncăruri la restaurant, cu capricii târzii de la magazinul din colț, cu prăjitură, cafea, țigări și alte dantele drăguțe care mi-au înveselit toate zilele trecute. Chiar dacă m-am trezit brusc fără ei, nu regret nici un detaliu pe care l-am achitat material pentru a întreține o atmosferă imaterială, absolut superbă :)

Am rămas fără job (sau cel puțin așa cred, din ce în ce mai tare). Un job bun, de două luni, într-un alt colț de lume. Dar nu-i nimic. I am young, I am strong and I want more. Mai ales de la mine. Și nu mă îndoiesc că va sosi acel ceva, care e numai pentru mine și care deocamdată stă deoparte :)

Am 5 carii. N-am bani să le fac, n-am jobul ăla să-mi aducă banii dar, hey, nu-i nimic! I am young (ar fi bine să nu profit tare mult de asta în privința dinților totuși), I am strong and the job will come, money as well și am să repar (când puteam foarte ușor să previn) ceva ce am stricat din imprudență copilărească.

Îmi vine să râd :)) Vorbesc despre carii, pe blog. Aici se potrivește de minune: I’m not retarded; I’m just special! Hahahaha! :))

Revin. The real glimpse of sunshine de care pomeneam la început constă într-o veste (o semi-veste chiar) pe care ma primit-o azi și care, deși e semi-veste și nici nu e confirmată, mi-a trezit sentimentul că surorile ei bune vor continua să tot apară: S-ar putea să fi găsit o chirie faină, într-o zonă calumea, la un preț foarte bun. (Sor-mea o să râdă când o să citească asta.) Abia aștept să ne văd mutate! :D

There! That’s one glimpse of good news. As I said, have the feeling more are yet to come.

Acum plec. See you in a week! And wish me luck: it’s Mallorca, bitches! :)) (prietenii știu de ce! :p)

Urăsc oamenii perfecți

Urăsc oamenii perfecți. Care au crescut într-o familie perfectă, care i-a dat la o scoală perfectă, în care s-au perfecționat într-un mod perfect. Oamenii perfecți, care au lucrat ani de zile într-o companie perfectă, unde au învățat să-și facă treaba perfect. Urăsc perfecțiunea cu care, la alți ani de zile după ce au ieșit din respectiva companie perfectă, continuă să își facă treaba în același stil perfect.

Dar mai mult decât toate astea, urăsc modul în care, atunci când sunt învățăcel, îmi prezintă stilul lor perfect de a face lucrurile, impunându-mi cu perfecțiune aceeași exigență care i-a adus pe ei la forma perfectă în care se prezintă astăzi.

Mă f** în perfecțiunea voastră! Nu vreau cutiile de metal în care ați fost învățați să gândiți, nu vreau ceasul atomic pe care să-l respect cu o sfințenie bolnavă, nu vreau acte semnate doar în chenar și nici liniile voastre crețe de pe față, inimă sau minte, pe trupul sau pe spiritul meu.

În cel mai bun caz, vreau disciplină. Dar asta e cu totul altceva. Se face cu mai mult stil, cu mai mult simț și cu mai multă conștiință decât mai aveți voi, după toată perfecționarea prin care ați trecut.

Vreau să învăț, nu să execut. Vreau să operez manual, nu să apăs butoane. Vreau să creez nu să ordon. Vreau să fiu om, nu un robot care își face treaba fără cusur, dar își pierde viața pe drum, devenind perfect.

Vreau să devin o defectă, dar în care să bată inima la fel de tare ca în prima secundă de viață. Vreau să îmi exprim imperfecțiunea difuz și desicronizat, dar neted, calm și cât se poate de uman. Iar dacă asta înseamnă să greșesc pe drum de mii de ori, am s-o fac asumat.

Fiindcă decât să am satisfacția unei profesii perfect executate, prefer de mii de ori să am satisfacția unei vieți pline de greșeli. Because anyone who has never made a mistake has never tried anything new – Albert Einstein.

I dare you

Here I am, a grown-up woman, în aproape toată splendoarea, încercând să-mi fac loc în viață. Am plecat de acasă, întâi la studii și apoi „de tot”, la muncă. Nu sunt o eroină pentru asta; de fapt, recomand cu sinceritate oricui să facă aceeași mișcare: ca decizie, este ceea ce te pune în legătură cu tine însuți mai intens decât orice altceva.

Și apoi te trezești, după cum ziceam, tu cu tine însuți. Ce faci? Ai facturi de plătit, chirie de achitat, mâncare de cumpărat și o viață socială de întreținut. Hai să începem cu o doză bună de „good luck!”

Dacă ai șansa, norocul și sorții potriviți, ajungi într-un context propice în care lucrezi, continui să înveți (a se citi „learn”, nu „study”) și câștigi bani. Frumoși. Toate bune până aici. Ce te faci când lumea asta strâmbă, tâmpă și crăcănată începe să arunce în tine cu tot felul de bobârnace?

All you wanna do is work, right? Vrei să te pui pe picioarele tale, să-ți croiești un drum în viață, să-ți satisfaci adesea câte-un capriciu mai mic, sau ocazional unul mai mare, să faci ce știi tu mai bine, să scoți din tine forța pe care știi că o ai în adâncuri și să oferi, atât lumii cât și ție, o bucățică din ce ai tu bun, care să îndulcească viața în jurul tău.

Ești pregătit să devii un pasionat al domeniului, „a heart at work” – cum s-ar zice, dar mai important, vrei să fii un pasionat al tău: tu, cu ce știi să faci, cu ce vrei să fii și cu toată implicarea și iubirea de care poți da dovadă, deoarece crezi în ce a spus Confucius: „Choose a job you love, and you will never have to work a day in your life.”

Dar nu. Trebuie să fii victima discriminării de sex (da, da, într-o țară „evoluată”, în secolul XXI), a birocrației excesive, a lipsei de profesionalism real, a superficialității omniprezente, a ignoranței, răutății și egosimului celor din jur; trebuie să faci cunoștință cu gările negre ale societății, cu șerpii și vulpile, să guști cupa cu mizerii a unei lumi orbite de producție irațională, agonioseală tâmpă și consumism inconștient.

Nimănui nu-i pasă de intențiile tale bune; sufletul, pasiunea și inima sunt concepte ce nu-și au locul în socoteala asta și dacă te încăpățânezi să le incluzi, ai să ieși cu un minus grozav pe frunte, în ochii tuturor.

Eu, una, am să mă încăpățânez. Da: sunt femeie, sunt tânără, sunt novice, nu cunosc sistemul – am toate „defectele” unui nou-venit, pe care ai vrea să le invoci. Dar eu nu văd acolo decât atuuri. Așa că toate bobârnacele astea nu sunt pentru mine decât niște fărâme de praf în aerul pe care îl respir momentan. Momentan. Pentru că mă văd deja spunând „I am thankful to all those who said ‘NO’. It’s because of them I did it myself.” (Albert Einstein).

Tot sistemul vostru mă lasă rece; mintea voastră mică nu mă face decât să râd iar roadele ei nu sunt demne nici măcar de a-mi opri ochii asupra lor. Nu mă mai aștept la lecții de pasiune, profesionalism, implicare, onestitate, dăruire, generozitate și cu atât mai puțin de sinceritate din partea voastră.

Adevărul este că „I was never looking for aproval” (P!nk) așa că „THE QUESTION ISN’T WHO IS GOING TO LET ME; IT’S WHO IS GOING TO STOP ME”. (Ayn Rand)

I dare you, b*tches!

Windblown

Azi am început ziua cu nervi. Să fie dimineața asta în sine, să fie ziua de ieri sau cea trecută, să fie toanele unei stări irascibile de moment sau un episod întreg, ce se așterne pe mai multe zile? – nu știu.

Ieri am fost obosit. Ieri n-am vrut să mă trezesc atât de dimineață, n-am vrut să simt frigul ăla odios, n-am vrut să ies din casă și n-am vrut să dorm după-amiaza în bucăți. Ieri mi-au tremurat picioarele, mi-au scăpat mâinile, m-a durut călcâiul și mi-am pierdut ochii în imagine. Ieri am obosit.

Alaltăieri am fost trist. Alaltăieri… n-am trăit. Alatăieri m-am târât existențial între idei, proiecții, frici și neșanse. Alaltăieri am stat în cumpănă, m-am dres, am filtrat și am lăcrimat. Pentru prima dată după multă vreme, ziua de alaltăieri a trecut fără s-o simt, fără să-mi dau seama, fără s-o știu. Alaltăieri a durut. Fiindcă o zi înainte a fost ziua în care mi-am pierdut libertatea.

Zburdam cu atâta fericire acum o lună când, mulțumită de modul în care s-au așezat în cele din urmă lucrurile, reușisem să scap de o lucrare de licență. Un lucru mic, un sentiment grand. Simțeam într-adevăr și o spuneam cu atâta convingere: Sunt un om liber!

Vineri nu mi-a plăcut. Vineri a fost o zi care nu mi-a plăcut, profund, după multă vreme. După ce apucasem să mă plâng, chicotind, că mă dor pomeții de la atâta râs întins pe fața-mi, vineri am ajuns să-mi dau seama că am petrecut o zi întreagă cu sprâncenele adunate și cu chipul înnegrit. N-am fost de acord cu vineri. N-am vrut-o, n-am cerut-o, n-am dorit-o, n-am primit-o. Dar cel mai important: n-am acceptat-o.

Socotelile mele cu zilele vălurite nu s-au încheiat. Mai am de spus un definitv și puternic NU, după care vântul ăsta care-mi vâră stările de spirit dintr-un cotlon în altul poate să-și facă liniștit calea spre alte zări. Pentru că nu n-am vrut, nu l-am cerut, nu l-am dorit, nu l-am primit. Și n-am să-l accept. Iar dacă a venit, am învățat. Dar să plece. Îmi vreau soarele înapoi!