Tag Archive: identitate


Ce-i cu tine?

Cred în faptul că timpul se desfășoară ca o spirală eliptică. Îți lasă senzația că face bucle, poți avea chiar déjà-vu-uri, dar nu e așa. Nimic nu se repetă. Niciodată. Ar fi o risipă.

Timpul prezintă caracteristici ce se mențin, dar el nu îți dă voie să te obișnuiești. Raza spiralei, unghiul de înclinație al curbei și frecvența cu care ți se pare că treci prin experiențe identice sunt constante. Ai crede că dacă introduci o rutină în ecuație, dezlegi misterul și dobândești o înțelegere globală asupra vieții.

Timpul nu-ți oferă însă acest privilegiu al plafonării: e îndeajuns de ciclic încât să crezi că se repetă și că poți rezolva ceea ce trăiești acum, cu aceeași tactică pe care ai aplicat-o anterior. Însă este îndeajuns de eliptic încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție.

Cred că asta mi se întâmplă acum, pentru a ECS-a oară. „Ce-i cu tine?” este întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile. Ei și-au dat seama înaintea mea că se întâmplă ceva ieșit din comun.

Așa și trebuie. Fiindcă intrasem în acel „comun” în care Timpul meu nu-mi permite să zăbovesc. Nu mă lasă, după cum spuneam, să intru în rutină, să mă obișnuiesc cu plafonarea, să lenevesc viața. Ar fi o risipă.

Tot ziceam că nu știu ce am și că nu m-am mai simțit așa de ani de zile. Și mi-am amintit de circumstanțele pe care le-am trăit atunci, de contextul în care s-a instalat o criză existențială, de detaliile procesului, de modalitatea lui de rezolvare și de minunatele roade ce au răsărit în urmă.

Am și crezut la un moment dat, uitându-mă înapoi la buclele prin care m-a scuturat de lenea umană Timpul, că aceste curbe din spirală s-au întâmplat de fiecare dată când am avut parte de un upgrade: atunci când am trecut de la adolescentă la tânără, de la debusolată la conștientă, de la tânără la femeie. Dar acum sunt femeie, sunt conștientă, am un job, sunt pe picioarele mele, sunt trează spiritual și existențial, ce-o mai fi de data asta? Ce ar trebui să mai urmeze acum, când toate par a fi la locul lor? – mi-am spus…

Nu știu… Nu-mi amintesc, când am trecut prin bucla asta în fosta viață, ce a urmat. Pentru că nu asta e ideea. Ar fi o risipă.

Începusem să recunosc în stările de acum, angoasele de dățile trecute. Încercam să îmi amintesc ce am făcut atunci: cum am acționat, cum m-am împăcat cu situația, unde i-am găsit și cum i-am aplicat rezolvarea. Eram convinsă, până acum câteva momente, că mă paște un upgrade grozav din nou. Credeam realmente că de fiecare dată când el se întâmplă, trec prin metamorfoze din ce în ce mai profunde, în concordanță cu grandoarea upgrade-ului și, mamă, ce tare urma să fiu eu după victoria asta asupra mea!

Dar nu. Nu despre asta e vorba. Viața nu este despre cum să te obișnuiești să treci prin aceleași experiențe over and over and over and over again. Viața nu îți dă o diplomă de expert în a trăi, după ce te pui să înveți o coregrafie stearpă, fiindcă așa ți se pare că se învârte ea pe roate. Cu viața nu dansezi în pași prestabiliți, nu ajungi să-i cunoști ritmul și nu apuci să-i aprofundezi spiritul. Ar fi o risipă.

Pentru că viața nu se învață, nu se memorează, nu se stochează în cutiile minților noastre și nu se scoate de acolo pe categorii, la nevoie. Ea se trăiește într-un ritm efervescent, se simte intens, se experimentează profund și se întâmplă o singură dată. Unitar, fragmentat, universal, uman, existențial, cum vrei tu, dar o singură dată. Totul trebuie să se întâmple o singură dată.

Iar dacă cineva ajunge să te întrebe „Ce-i cu tine?”, să știi că nu trăiești. E un semn puternic că ceva se întâmplă a doua oară. Iar timpului, care e prieten bun cu viața ta, nu-i plac repetitivitățile. Așa că o să te facă să simți asta.

Nu-ți permite să te trezești la fel în două dimineți din viața ta, nu-ți îngădui să simți același lucru de două ori în viață, nu lăsa circumstanțele să-ți aducă o experiență de două ori în calea vieții. Pentru că timpul nu trece de două ori prin același loc. Ar fi o risipă.

Amintește-ți: e o spirală îndeajuns de ciclică încât să crezi că se repetă, însă este îndeajuns de eliptică încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție. Și are hora asta repetitivă din punct de vedere coregrafic doar fiindcă ne încăpățânăm noi să fim grei de cap…

Învață lecția repede și treci de la învățat la trăit. Fiindcă viața nu e o lecție. Este o expresie, o experiență, viața este vie, de-aia-i spune VIAȚĂ. Altfel, ar fi o risipă.

Ce-i cu tine? Trăiești?

Advertisements

Demoni vechi

Din isteriile vechilor câmpuri de luptă [pentru „nimic”]:

Te trezești devreme într-o dimineață, din cauza unui vis groaznic și în următoarele două-trei ore te chinui să-ți scoți din minte ce-ai visat și să-ți regăsești locul în pat. Nu reușești și la un moment dat te ridici cu greu din locul în care ai zăcut o noapte întreagă. Fără niciun chef de nimic, urmezi rutina oricărei dimineți banale, inversând ordinea logică a unor acțiuni, fără a te gândi însă la asta. Parcă fără voie, dar împins de un instinct banal, iei micul dejun și-apoi îți vezi de treaba ta.

Dar care e treaba ta? N-ai nimic definit, clar de făcut… așa că-ți găsești tu ceva. Citești niște mărunțișuri, îți găsești de lucru prin casă, însă totul e atât de sec, încât simți nevoia de a face ceva productiv. Pui mâna pe o carte și exersezi pentru un examen. Termini repede un capitol, mai repede decât te-ai fi gândit și-o pui deoparte. Trebuie să mai faci ceva, dar ce? Astea e mult prea plictisitor și cel puțin în momentul ăsta nu pare a fi deloc <<productiv>>.

Simți că vrei, că trebuie să ieși, să evadezi dintre pereții care parcă urlă să te-nhațe! Dar unde? Cu cine? Cu ce motiv? Pe cine să suni, pe cine să chemi cu tine? Și din nou, unde? …Vrei să mergi la ei? Dar e absurd să te auto-inviți așa, din senin, la unii sau la alții! Și totuși, dintre toate astea, întrebarea cea mai arzătoare e <<Cu cine?>>…

Ești nou în oraș; un biet student, pierdut printre alte mii de specimene asemenea ție. Da, e adevărat, cunoști câțiva dintre ei – prea puțini însă pentru a găsi omul potrivit. Gândul îți fuge la vechii tăi prieteni, dar știi că asta nu te-ajută cu nimic și nici nu-ți face bine, așa că revii la ceea ce te frământă acum!…

<<Cu cine? Cine? Poate, dacă sun, e un moment nepotrivit. Or fi la cursuri, acasă – obosiți, sau deja ocupați cu ceva important.>> Poate unii dintre ei sunt sunt la fel de plictisiți ca tine și o simplă ofertă i-ar bucura peste măsură… Dar care din ei? Și brusc acele puține variante devin prea multe pentru mintea ta, deja foarte obosită.

Deja nu te mai uiți la ceas – timpul trece prea încet, prea dureros, prea apăsat. Îți iei inima-n dinți, te pregătești alene și ieși, fără niciun chef, pe stradă. Fără o țintă anume, începi să mergi, într-un ritm ce-ți afișează întocmai plictisul. Ai ochii goi și-n privirea ta nu se poate citi nimic… Nimic înafară de același gol pe care-l împrăștii în jur ca o stafie.

Ții capul sus, însă nu privești spre nimic. Cu toate astea, vezi tot. Vezi copacii de pe marginea drumului, mașinile ce trec în goană pe lângă tine, oamenii care uneori te fixează și te împung cu privirile lor. Însă nu-ți pasă. Acasă te-ar durea; aici însă nu ești acasă… nimic nu contează sau, mai bine zis, nimic nu are importanță. Nu poți numi nimic <<al tău>>. Acești copaci pe lângă care treci, nu vor fi niciodată ai tăi. Străzile pe care le străbați nu vor fi niciodată ale tale. Te simți ca o picătură de apă care tânjește să cadă în paharul ei. Toate siluetele gri care trec pe lângă tine și tot acest cadru șters în care ele bântuie nu înseamnă nimic pentru tine.

Brusc, în tot acest nimic care nu este al tău, găsești ceva cu care te identifici, fuzionezi chiar! Zărești numele orașului în care <<acasă>> înseamnă <<al meu>>, despre orice ar fi vorba. Privești intens acele litere, iar cele câteva secunde în care îți fixezi cu ochii singura identitate, se transformă într-o mică eternitate.

La fel de brusc cum te-ai regăsit, te pierzi din nou în marea de oameni care traversează strada, la semaforul unde stăteai și tu… Și mergi mai departe. Același mers plictisit. Aceiași ochi goi. Aceleași străzi care nu sunt ale tale. Aceleași locuri în care nu cauți niciodată cu privirea fața vreunui cunoscut, fiindcă știi că n-o vei găsi. Așa cum nimeni nu te va găsi niciodată pe tine, acolo. Fiindcă tu nu ești al lor!…”

cluj-napoca, 2008

Asta e femeia?

„[…] Mă cuprinde mirarea că împotrivirea ei slăbește. Lidia dă mereu înapoi și, în retragere, atinge transperantul care se clatină, lăsând un fir de lumină să pătrundă în odaie. Se lipește tot mai mult de mine, ca să n-o văd în cămășuță. Înfruntându-ne, mereu, ajungem lângă pat. Ea cade și, în cădere, mă trage și pe mine. Nu înțeleg ce-a fost: s-a împiedicat sau…

– Capitulezi?

– Da, șoptește, cu ochii închiși.

Are suflarea pripită și fierbinte, iar trupul îi arde ca jarul.

– Atunci îmi dai fotografia?

– Ia-mă pe mine, prostule…

Mă simt zdrobit, buimac. O senzație de toropeală plăcută mă copleșește. Nu-mi dau seama cât zăbovesc în starea asta și nu știu cum s-a întâmplat toată întorsătura: din învingător am devenit învins și din senin a coborât o vrajă, schimbând sorții. Când mă trezesc, trag cu coada ochiului să vad ce face Lidia. Se bucură de biruința ei? Dar ea zace alături, cu fața descompusă și cu ochii închiși. Pieptul abia îi saltă, parcă n-ar mai răsufla. E goală, un picior îi atârnă pe marginea patului.

Nu-mi vine a crede. Cum, și Lidia este înfrântă? Și ea zace cu mădularele zdrobite? E de neînchipuit cât de ciudată a fost lupta asta…

Sunt asudat tot. Îmi șterg nădușeala de pe frunte cu un pui de pernă. Mi-e sete. Aș bea o vadră de apă, fără să mă satur. Îmi pare rău s-o trezesc, deși acum n-o mai pot suferi lângă mine. Goliciunea Lidiei mă irită și o acopăr, trăgând un colț al cuverturii peste mijlocul ei. În clipa aceea îmi scapără în minte marea întrebare ce mă frământă de câțiva ani: <<Asta e femeia?>>”

Mihail Drumeș – „Elevul Dima dintr-a șaptea”

Oamenii, eu, ea, noi toți

Îmi sunt indispensabili oamenii cum îmi este indispensabilă viaţa. Sunt mai mult decât un animal social, sunt o particulă din atomul vieţii. Şi am nevoie de ei… de oameni.

De câteva săptămâni mă urmăreşte – uneori ajungând chiar să mă obsedeze – dorinţa de a cunoaşte pe cineva. Acel cineva anume reprezintă pentru mine un câmp infinit de noi experienţe, de noi sentimente, de viaţă proaspătă şi plină de energie, de fervoare, reprezintă prin excelenţă efervescenţa misterului descoperirii unei noi persoane.

De ce ea? Habar n-am. Nici nu m-am mai întrebat asta până acum. Deşi am întâlnit-o de zeci de ori înainte, niciodată nu a strigat către mine „Descoperă-mă!”. Acum, fiecare privire a ei deschide o mare de posibilităţi. Fiecare întâlnire inopinată trezeşte în mine ecouri ale unor unde pe cât de nevăzute, pe atât de profunde, iar valurile acestor ecouri au puterea de a urni munţii existenţei mele.

De ce acum? Fiindcă acesta este cu siguranţă momentul perfect!

De ce vreau asta cu o dorinţă atât de acerbă, aproape hărţuitoare? Răspunsul e dincolo de tot ceea ce cuvintele lumii ar putea încătuşa în forma lor scrisă ori spusă. Fac totuşi o încercare…

Ea… este o „operă de artă în mişcare” – cum am auzit odată spunându-se despre cele mai frumoase femei – este un mister suprem, un ideal ce pare atât de intangibil, încât atrage după sine o dorinţă de cunoaştere direct proporţională cu forţa intangibilităţii sale. E idealul perfecţiunii, iar dacă spunând asta înseamnă că mă plasez mai prejos, dorindu-mi totodată să mă înalţ spre ea, atunci astfel voi fi!

De ce nu sunt mulţumită cu mine însămi şi-mi doresc să fuzionez, răpindu-i câteva fărâme de energie? Pentru că ea a ajuns deja acolo unde şi eu îmi doresc nespus de mult să ajung într-o zi.

Poate, ori, cu siguranţă nu cunosc toate detaliile corolei care-o fac să strălucească astfel, dar am nevoie de o bucăţică din ce e ea acum, o fărâmă care să mă ajute să mă înalţ şi să prind săgeata viselor, ce am lansat-o cu multă vreme în urmă. Pentru că, defapt, noi toţi asta facem. Ne propulsăm cu încredere visele şi dorinţele în univers, cu deplina speranţă că undeva, cândva, le vom prinde şi ele se vor împlini…

Şi eu voi ajunge cândva, la un moment dat al vieţii mele – poate nici pe departe cel mai bun – când încă nu-mi voi fi atins măcar visul. Dar atunci, chiar când voi fi pe câmpul de luptă, cineva mă va vedea strălucind. Va spune „Vreau viaţa ei perfectă. Vreau măcar o bucăţică din energia ei, care să mă ajute să mă înalţ spre culimle universului…” Oare voi şti? Oare voi simţi?

Cred că aici se plasează paradoxul viselor noastre: observați cum, în căutarea noastră fiind, nu suntem niciodată mulţumiţi cu noi înşine. Vrem mereu să fim celălalt, cealaltă. Până la urmă obţinem de la fiecare o frântură de energie pe care, asemeni unui olar bătrân, o modelăm în forma artei supreme: propria noastră fiinţă, propria noastră viaţă. Dar oare ştim? Oare simţim când devenim noi înşine?…

cluj-napoca – oradea, 2009