Cred că mi-am pierdut [în sfarșit!] încrederea deplină pe care o acordam apriori oricărui om pe care-l întâlneam. Porneam în orice relaționare socială cu „prezumpția de nevinovăție” la înaintare. Toți îmi păreau cinstiți, cu bune intenții, corecți, cu o predispoziție generală spre bine și pozitiv, ca să n-o mai lungim! Credeam că adevărata natură a omului era de-a binelea aceea frumoasă, ori dacă nu, cel puțin neutră.

Nimic nu e gratis însă. Pentru cutia de popcorn pe care amicul ți-o cumpără în parc, așteaptă în schimb recunoștință și gratitudine. Plicul de ceai pe care l-ai luat din cutia colegei de apartament va fi plătit cu biscuiți. Sau alune. Sau ce-i mai avea tu pe-acolo. Cana de cafea băută la vecina de palier se achită cu respect, salutări grațioase chiar și-atunci când nu-ți vine și mai ales cu respect. Din nou, da.

Atunci când primești o invitație prea bună ca să fie adevărată, este prea bună ca să fie adevărată! Atunci când accepți invitații repetate, prea bune ca să fie adevărate, nota de plată te va costa scump: pe tine însuți sau prietenia cu omul în cauză. Atunci când prietenia cu un om pare prea bună ca să fie adevărată, este prea bună ca să fie adevărată. Atunci când ai deja mulți „prieteni” prea buni ca să fie adevărat, întreabă-te cât ești tu de adevărat, de ești atât de bun.

Nu mai cred că totul este doar ceea ce este. Nu mai pot gândi eminamente pur. Efectiv nu mai pot să nu văd valențele și interpretările multiple din spatele tuturor „frumuseților”.

Știu că zâmbetul pe care vreau să îl ofer gratis mă va costa cel puțin o interpretare greșită. Știu că o ținere de mână poate fi luată drept îngrădirea libertății. Știu că o îmbrățișare va fi un gest social intruziv peste limite. Știu că dacă-ți cer un foc să-mi aprind țigara, o să te aștepți să-ți suflu senzual fumul în față. Știu că dacă mă chemi la tine să ne uităm la un film, nu o să ne uităm la un film. Știu că am să plătesc scump orice drăgălășenie, orice intenție bună, orice deschidere, orice apropiere, orice permisiune, orice gram de păsare și orice minut de atenție pe care îl acord. Știu că dacă te ascult, o să mă răpești; dacă te privesc, n-ai să-mi mai dai drumul; dacă te las să te apropii, am să plec eu; dacă vreau pur și simplu să-mi așez capul pe umărul tău, ai să mă vezi goală; dacă-ți zic să ne jucăm șotron, o să vrei să ne uităm la film…

Ajungem să facem asta pentru că ne este prea foame. Ne e o foame teribilă de deschidere, de afecțiune reală, de sentimente pure și de gesturi nealterate. Și-atunci, tocmai de-aceea, îmi vine să le ofer. Dar când le ceri, îmi vine să mă-nchid cu totul, de teamă că foamea ta mă va devora complet.

Și-atunci degeaba vreau să zâmbesc frumos; va fi prea mult. În zadar aș rămâne amabilă; m-aș vinde pe bucăți. Nu mai are niciun rost să-mi cer scuze; ele n-ar însemna nimic odată ce te-ai uitat în ochii mei, mi-am plecat capul pe umărul tău și am jucat șotron împreună.

Așa că dacă vrei, dragă omule, să rămâi copil, iată, te vei găsi într-o lume în care nu te va costa să primești; nu-ți face iluzii, n-ai să primești nimic. Te va costa să oferi. Și te va costa cel mai mult să te menții. Tu. Așa cum îi vrea să fii.

Advertisements