Latest Entries »

Azi

Azi vreau s-o iau razna.

Dacă nu m-ar opri nimic, azi mi-aș face părul albastru, două tatuaje, aș arunca telefonul și laptopul definitiv, mi-aș cumpăra 20 rochii de vară, mi-aș arunca toți pantofii pe care-i am și m-aș urca în mașină să plec la mare.

Acolo mi-aș uda tatuajele în apa mării, mi-aș usca părul în briză și mi-aș murdări rochiile în nisip. And i would love every single bit of it!

Azi vreau s-o iau razna.

Advertisements

I trust love will get me there

…and then she went like this:

The music’s not good without you, baby, the music’s not good at all!…

The chocolate is not enough.

The ice cream is too cold.

The tears are too dry.

This body is way too weak.

The brain, thoughts and mind are just too strong.

I’m too tired.

I’m simple and simply me. The music won’t help, the chocolate won’t heal, the ice cream won’t numb, the tears won’t wash, the body won’t stand, the brain damages me. I’m tired, but all i have left is me.

I hate this age of mobile phones, of social-networking platforms and of high-speed technology. Before, we had plenty of time to be with ourselves, to really get to know our inner being, to closely listen to our hearts’ songs, whispers and laments, to learn the steps of our bodies’ rhythm, to feel the vibes of our souls.

Now, we are running desperately towards whatever gives us the chance to splash our feelings out loud. We’re attention-seeking whores, always looking for a good deal. We transform people around us in customers of our drama, and the phone/computer is our personal dealer, opening the way towards quite a show!…

We lose our ground to some extent, and then, all we want is to get it back. We lose stability, and we crave for it. We lose security, and we become desperate. We lose safety and we feel vulnerable, bare-headed, rooted to the ground, in the rifle-area of each feeling, that has transformed itself into a menacing weapon.

So we want to heal that, to heal ourselves. We look for millstones to grip ourselves onto, for anchors to prevent us from drifting away from the safe shore, for columns of stability to built our trust around, for a comforting roof to catch our breath under and often, it is a saviour that we are looking for, in its whole greatness.

But this is not what we truly are. We are not these weak leaves, recklessly blown by some relentless wind. We came to believe this is who we must be: if we have a phone, we have the mean to contact a friend and complaint for hours, so we do it, just because it’s possible. If we have an internet connection, we let out feelings flow in statuses, blog posts, vlogings, likes, shares and comments, just because it’s at a click’s reach. We hardly stand for something, so we tend to fall for anything….

We let impulses take over ourselves, we change our state of mind drastically from one song in our playlist to another and we change attitude from one argument to another, in a talk we’re having with a friend. We fluctuate dreadfully whilst desperately trying to find our ground and hold onto it.

And i’m doing the exact thing right now. I am fully aware of it.

I forgot. I forgot and i want to remember. I forgot how it is not to have a phone with thousands of minutes i can use to say nothing. I forgot how it is not to have this white box in front of my eyes all day long, asking me ‘What’s on your mind?’, ‘What are you doing?’ and other things alike. I forgot how it is not to postpone sorting out my feelings with such ease, just because i can ‘call you later’, ‘save this as a draft and finish it afterwards’ or ‘get in touch with you as soon as i reach a computer’. I forgot how it is not to feel immortal, just because the era of speed gives me the chance to grow cheeky about the issue.

I forgot how it is to spend an entire day with no one else but myself, hearing nothing more but my own thoughts, feeling nothing else but my true feelings, carving in this emotional body i have, polishing it and re-discovering myself over and over and over again, after each thought, breath and sigh i have lived for only myself. I forgot how it is to truly feel the value of a moment, the weight of a minute, the blessing of an hour or the wonder of an entire day spent with me.

I forgot how it is not to hurry, but to deepen my thoughts. I forgot how it is not to speed the healing of a love wound, but to totally understand the process of its creation – first, to take knowledge of its presence there – afterwards, and to carefully remove the dust specks that make it more painful – before attempting to apply a plaster on it. I forgot how it is to feel heavy and unwavering as a millstone on my own, tall as a column all by myself, steady like a safe roof just by standing on both feet – my own hero, my own saviour.

Because that’s what i really am: the safety, the peace and the love within. I don’t really need your phones, your computers, your music, your chocolate, your ice cream, your drama, your speeches, your calculations, your risk-evaluations, your pre-conceived ideas. You taught me i needed them, you made me believe i needed them, you wanted me to need them, but fuck you, i don’t need them!!

I am this beautiful, powerful, loving human being, who remembers not having these pieces of shit and being happier, acting with more confidence, feeling safer, making better decisions after thinking about them thoroughly in the most sincere manner possible, deeply acknowledging her feelings by spending an intense, great deal of time in their company.

So yeah, as much as you taught me to like them, i must say it again: The music won’t help, the chocolate won’t heal, the ice cream won’t numb, the tears won’t wash, the body won’t stand, the brain damages me. I’m tired, and all i have is me. 

I know that me. That true, within and underneath-it-all me. And i’m gonna go down searching for it and be sure i’m not coming back until i find it. And i will find it! Cause it’s all i truly ever had, all along. I cannot allow burring that true me for the sake of what i’ve been told me is.

So there. I’m simple and simply me. And i trust love will get me there.

Be. Shine. Love

moto: Același soare care topește gheața, întărește noroiul.

 

Era o situație înghețată, într-un fel. Eram un soare latent. O știam, dar n-o știam cu adevărat. Simțeam că am un miez mai mult decât vulcanic, dar mai puțin decât cosmic. Câteva scântei de carbit și m-a aprins.

Bucată cu bucată, suprafața scoarței mele a trecut ușor prin pară și foc, s-a purificat și a căzut, lăsându-mă curată de orice limitare. Epidermă, dermă, miez. Cromosferă, fotosferă, nucleu – focul a pătruns peste tot, lumina s-a reaprins, iar odată cu ea și umbrele.

Trebuie să recunosc, la un moment dat chiar credeam că o să te am. Complet, egoist, total și pentru totdeauna – da, așa. Nu, nu mă înțelege greșit, nu mă bucuram pentru conul de umbră pe care-l trăiai. Nici nu vroiam ca el să se transforme în întuneric. Dar trebuie să recunosc că aș fi vrut EU să luminez acolo!…

Și până la urmă chiar asta am făcut. Ce căi surprinzătoare are viața!… E ca în Univers: știi, Soarele nu se gândește la toate reacțiile pe care le declanșează pe Pământ, cum nici Pământul nu se gândește dacă Soarele va mai fi acolo, după fiecare rotire. Și totuși, câte minuni se întâmplă, spirală după spirală, fără voia sau intenția lor!…

Nu m-am gândit cum o să fiu; am fost doar. Sunt. Îmi doream, ce-i drept, să răspândesc lumină, să fie doar lumină. Dar nu sunt singură; și Soarele e însoțit de planete și… milioane de alte particule celeste. Așa că voi crea umbre. La asta nu mă așteptam.

Sentimentele sunt ok; dar sunte erori în program, nu? „Îmi doream”, „nu mă așteptam”… Un soare nu-și dorește, nu se așteaptă, nu gândește, nu îi pasă, nu analizeaază, nu pregătește, nu se scuză, pentru că nu greșește. Un soare este.

Așa că dacă mi-am dorit și am așteptat, trebuia să aflu că un soare nu face asta. Trebuia să primesc o lecție, un „la loc, drepți!”, o mână caldă pe umăr, o sărutare de la Univers și o scânteie în plus.

În rândul jocurilor optice, trebuie să recunosc că așa cum ești oglindă, eu trebuie că sunt umbră. [paradoxal, știu. nici eu nu înțeleg încă, dar așa simt acum.] Așa că acolo unde am vrut să fac loc luminii mele, am înlăturat umbra aceea, am reaprins orizontul și am gâdilat un Soare să se ridice din nou.

Șiret, acest Univers, și totuși atât de splendid și de rafinat incât nu mă pot supăra pe el!… Sunt ceea ce sunt și trebuie să învăț să iubesc asta la fel de necondiționat ca orice altceva. Așa că trăiesc această lecție. Un Soare poartă cu sine atâtea binecuvântări. Necondiționate, negândite, necalculate. Și spune tu, n-ar fi păcat să-și concentreze razele într-un singur punct? Știm ce s-ar întâmpla atunci…

Acum învăț bucuria de a fi ceea ce sunt, conștientizez efectele pe care le pot creea și renunț să le judec. Totul are un scop perfect, dar el trebuie lăsat să se desfășoare, la fel de natural cum Soarele continuă să lumineze și Pământul continuă să se rotească.

 

The song is always the same

Same place. Same seats, same room, people don’t even matter. Same bartender, same waitress, same whatsoever. Same or different – in the end, i’m telling you: it doesn’t. even. matter.

Put your headphones on, close the white book, unplug the brain from the game. You’re the song. You’re each note of it, the rhythm, the measure, the beat. The space, time and spirit in it. Remember that. Now let’s follow.

You were dancing over the mellow steps of a tune whispered by some vague entity. You were guessing you had your own score and you wanted it out. You were searching for a way to get it through the thick sackcloth of the game. But you were guessing.

Still, you were searching. That was your first ingredient towards freedom. That’s how you stepped out of the crowd. You claimed your space, your true attitude, your ONE energy. You sparkled.

That was the first sign you were ready to receive your weapons. You were almost mastering yourself [or at least that’s what you thought] but once you got your instruments, the game flipped, the score changed its rhythm, the notes changed their term, you changed DNA. You became your weapons, extended.

Weeks, days, hours, every 3 minutes later you were reinventing yourself. You were having the perfect mirror, the perfect teacher, the perfect context, the perfect space, the Time, but most of all, you had the perfect substance: YourSelf.

You’ve been having that all along: you’ve been having those notes, those beats, those terms, some rhythm, but the score was floating, carelessly sprawling among the elements of this Universe. You needed discipline.

Cut. The master comes when the disciple is ready. And when he comes, his lessons are bitter, his methods rough, his words tough and his presence powerful. But you need that.

So now you’re becoming your weapons and they become your allies. It’s time. Close the white book, unplug your brain from the game. Feel your sword, know your gun, touch your trigger but don’t pull it. Don’t even bother attempting to write this score down. Everything you’ve been thought before gets cut out now. This is not a score to write. This is a score to feel, to touch, to smell, to breathe, to experiment, to live. Don’t ever write a single damn note down. Just feel, touch, smell, breathe, experiment, live, PLAY it!

The score is the complex instrument that you have now, but YOU are THE SONG. And songs… real songs… Real songs are not written, they are not timed, they are not recorded. Such a waste of time, these actions… Real songs ARE. They just are. They are splinters from and in the core of this Universe. They are PURE LOVE and there’s nothing more to add to that. Because you should have already known this by now: Love itself just IS.

Now go out in the Universe and PLAY, babe. PLAY!

Nothing is for free

Cred că mi-am pierdut [în sfarșit!] încrederea deplină pe care o acordam apriori oricărui om pe care-l întâlneam. Porneam în orice relaționare socială cu „prezumpția de nevinovăție” la înaintare. Toți îmi păreau cinstiți, cu bune intenții, corecți, cu o predispoziție generală spre bine și pozitiv, ca să n-o mai lungim! Credeam că adevărata natură a omului era de-a binelea aceea frumoasă, ori dacă nu, cel puțin neutră.

Nimic nu e gratis însă. Pentru cutia de popcorn pe care amicul ți-o cumpără în parc, așteaptă în schimb recunoștință și gratitudine. Plicul de ceai pe care l-ai luat din cutia colegei de apartament va fi plătit cu biscuiți. Sau alune. Sau ce-i mai avea tu pe-acolo. Cana de cafea băută la vecina de palier se achită cu respect, salutări grațioase chiar și-atunci când nu-ți vine și mai ales cu respect. Din nou, da.

Atunci când primești o invitație prea bună ca să fie adevărată, este prea bună ca să fie adevărată! Atunci când accepți invitații repetate, prea bune ca să fie adevărate, nota de plată te va costa scump: pe tine însuți sau prietenia cu omul în cauză. Atunci când prietenia cu un om pare prea bună ca să fie adevărată, este prea bună ca să fie adevărată. Atunci când ai deja mulți „prieteni” prea buni ca să fie adevărat, întreabă-te cât ești tu de adevărat, de ești atât de bun.

Nu mai cred că totul este doar ceea ce este. Nu mai pot gândi eminamente pur. Efectiv nu mai pot să nu văd valențele și interpretările multiple din spatele tuturor „frumuseților”.

Știu că zâmbetul pe care vreau să îl ofer gratis mă va costa cel puțin o interpretare greșită. Știu că o ținere de mână poate fi luată drept îngrădirea libertății. Știu că o îmbrățișare va fi un gest social intruziv peste limite. Știu că dacă-ți cer un foc să-mi aprind țigara, o să te aștepți să-ți suflu senzual fumul în față. Știu că dacă mă chemi la tine să ne uităm la un film, nu o să ne uităm la un film. Știu că am să plătesc scump orice drăgălășenie, orice intenție bună, orice deschidere, orice apropiere, orice permisiune, orice gram de păsare și orice minut de atenție pe care îl acord. Știu că dacă te ascult, o să mă răpești; dacă te privesc, n-ai să-mi mai dai drumul; dacă te las să te apropii, am să plec eu; dacă vreau pur și simplu să-mi așez capul pe umărul tău, ai să mă vezi goală; dacă-ți zic să ne jucăm șotron, o să vrei să ne uităm la film…

Ajungem să facem asta pentru că ne este prea foame. Ne e o foame teribilă de deschidere, de afecțiune reală, de sentimente pure și de gesturi nealterate. Și-atunci, tocmai de-aceea, îmi vine să le ofer. Dar când le ceri, îmi vine să mă-nchid cu totul, de teamă că foamea ta mă va devora complet.

Și-atunci degeaba vreau să zâmbesc frumos; va fi prea mult. În zadar aș rămâne amabilă; m-aș vinde pe bucăți. Nu mai are niciun rost să-mi cer scuze; ele n-ar însemna nimic odată ce te-ai uitat în ochii mei, mi-am plecat capul pe umărul tău și am jucat șotron împreună.

Așa că dacă vrei, dragă omule, să rămâi copil, iată, te vei găsi într-o lume în care nu te va costa să primești; nu-ți face iluzii, n-ai să primești nimic. Te va costa să oferi. Și te va costa cel mai mult să te menții. Tu. Așa cum îi vrea să fii.

re: Gata. we’re just getting started

I am me. I don’t say much, but when I do, it’s gonna be a piece of truth that nobody had the guts to tell you before. I don’t believe I’m better than you. Actually, I prefer not to judge , especially not in terms of ‘good’ or ‘bad’, as I prefer not to speak at all sometimes.

I am me. I may seem weird, even a freak at times, but I don’t mind. I don’t care, better said. I don’t care what you may think of me, I am not interested in the titles you may give me, any nickname is at your own choice but my interest in any of these is null. Still, I don’t consider myself a fraction of the ‘all-singing, all-dancing crap of the world’; I am not some special piece of something. I am me.

I don’t get mad. You might think I’m mad; you might think I’m upset, furious, tensed or whatever. I’m not. I’m just me. I keep quiet, I listen and I see. And if I do get mad, you’ll eventually know it.

I am me. I may not seem to give much, but I surely do. As long as I know it’s worth it, I’m all in, even if I’m the only one seeing my cards. As long as I feel that I want to, I’m gonna invest all of my interest, care, patience and time in whatever it is that I’m living at that point in time. I may seem a cold stone, but I’ve been through fire and rain as well, so I know how those feel like too.

I am me. I am not the romantic Don Juan, I am not the tough thug, but I’m not the stupid guy you might think you can jerk around with either. I’m the non-talkie, always paying attention dude, who you might think doesn’t exist, but my Universe strays far beyond your imagination, along with the surprises it holds.

I am me. I may walk you by, turn my back on you, not have an opinion on something, not answer to your questions, restrain from comments, not hold your hand when walking beside you, not snuggle, not smile each time I look in your eyes, I may even hate things about you… But when I want our roads to cross, I know how to do it; When I want to have you close, you’ll feel it; When I want to speak my mind, you’ll hear it; When I want to hold you, you’ll have it; When I give affection, you’ll get it; When I share attention, you’ll know it; When I want to invade your every piece of being, we’ll be.

Still, I am me. I might make you wanna die sometimes, but you’d still say  ‘To die by your side is such a heavenly way to die!’*

 

*The Smiths, There Is A Light That Never Goes Out

Surprinzător de surprinzător

Mi-am dat seama că oamenii reprezintă pentru mine cea mai mare surpriză. E plăcut să mă descopăr pe mine în ei, e plăcut de asemenea să îi găsesc pe ei relevându-se în mine, dar când nu se întâmplă nici una și nici cealaltă, rămâne loc doar pentru surprinzător.

Dincolo de orice așteptări pe care le-ai putea avea vreodată de la oameni, dincolo de cum îți imaginezi tu că sunt ei, dincolo de cum te aștepți ca ei să reacționeze, să răspundă, să cheme și să adune, dincolo de siguranțele pe care crezi că le ai vizavi de unii dintre ei, dincolo de misterul care știi că există în alții, dincolo de tot și de toate pe care CREZI că le știi, sunt ei. Și deloc așa cum crezi tu.

De câte ori ai avut sentimentul puternic al faptului că te investești pe tine, cu totul, așa cum ești și fără ascunzișuri sau menajamente, într-o relație – fie ea de orice natură- cu un om? Și crezi cu-adevărat că datorită acestui fapt, ei te cunosc pe tine întru totul așa cum ești?

S-o luăm invers. Câți oameni crezi că se investesc pe sine în relaționarea cu tine? Hm… Nu tot atât de mulți ca ocaziile în care tu ești doar tu, nu-i așa? Interesant, e? Sau surprinzător?

Și atunci? Are we human, or are we dancers? – vorba celor de la The Killers. Sau poate surpriza din coregrafia de zi cu zi, moment de moment?

Dansând în ritmul melodiei care mă însoțește în ultima vreme, m-am izbit de o astfel de surpriză. Și parcă „surprinzător” e puțin spus. Mi s-a părut mai degrabă de ordinul miraculosului. O minune de-aceea care parcă ți-e oferită ca cea mai delicioasă desfătare dintr-o cutie cu bomboane de ciocolată. O surpriză mică, mare, evidentă sau ascunsă, chiar nu mai contează. Odată ce ai gustat din farmecul aromei ei, știi că e exact ce trebuie să fie. E pur și simplu o minuno-surpriză.

Nu-mi venea să cred și parcă nici nu trebuie. O bomboană de ciocolată o savurezi pur și simplu. Cu ochii, cu atingerea, cu gustul, cu îngânarea și cu tot ce mai vrei tu. Dar nu-i judeci forma, nu-i analizezi locul, timpul și întâmplarea, nu-i complimentezi creatorul, nu te miri de existența, substanța sau substraturile ei și nu îi deplângi dizolvarea. Surprinzător? Mh, nu neaparat.

E plăcut să fii surprins așa. Și e de-a dreptul minunat să-ți dai seama, și să trăiești pur și simplu. Fără să încerci să pui întrebări, să găsești explicații, să afli amănunte, să descoși detalii. Miră-te. Asta cred că e de fapt desfătarea surprinzătorului. Mirarea pură, ca de copil. Miră-te, deci, și trăiește.

Cârnați, două shoturi de pălincă de la mama ei și prima țigară în frig. Drăguț.

Știți, când s-au produs primele țigări în masă, o mulțime de ființe spirituale au descins pe Pământ, așteptând să le fie solicitate „serviciile” :) Apoi și-au dat seama că Pipa Păcii și alte pipe sacre deveniseră de domeniul esotericului. Așa că s-au întors liniștite pe meleagurile lor, lăsându-i pe pământeni să soarbă liniștiți tutunul aburind.

Azi le-am chemat. Am 2-3 taburi deschise cu articole de blog începute și parcă am noduri în falange. Sau pe creier. Sau dracu` mai știe unde [dacă tot vorbeam de „iarba dracului” :D ].

Quite refreshing, i’d say. But winter can be such a pain in the ass sometimes. And even in the fingers.

Okay, holy ghosts, let’s get this shit done! :D

P.S. Azi s-a așezat pisica pe mine. Aveam eu așa o chestie cu pisica și cu vorba aia care zice că pisicile când se așează pe tine, acolo se așează unde, cică, ai avea ceva „probleme”. Nu vă spun unde :) Îmi făcea masaj, agățându-mi haina. Sweet. In a way. But still creepy, haha :D

Cine crezi că ești?

Cine crezi că ești, să-ți dai, așa, nume și porecle aiurea? Cine crezi că ești, să te consideri singură, goală, ghinionistă, lipsită de iubire, de șanse, de curaj și de voință? Cine te crezi, să îmbraci diverse haine, pentru a-ți acoperi și reduce la tăcere adevărata natură?

Ascultă aici și ascultă bine: Atunci când ai „plecat” în viață, ți-ai luat deja fericirea cu tine și „nepăsarea” pentru tot ce lași în urmă. Ai pornit „să-ți faci rostul tău, să încerci”. Ai lucruri pe drum care te ajută sau ți se pare că te încurcă uneori; ai oameni care sunt acolo pentru tine sau alții care ți se pare că-ți ridică piedici. Te plimbi de-a lungul vieții dintr-un loc în altul, lăsând mereu un aparent vid în urmă. Da, ești „tu, ăăăă… și restu lumii”! Dar niciodată, niciodată nimic nu te încurcă! Niciodată nimeni nu-ți ridică piedici. Niciodată nu lași un gol în urmă.

Nu te încurcă, fiindcă dacă ți se pare asta, e doar ca să-ți faci „pielea mai groasă” și să reziști minunăției pe care urmează să o experimentezi moment de moment. Nu îți ridică piedici, fiindcă dacă ți se pare așa, e doar ca să înveți ce înseamnă să nu renunți, atunci când podul de sub tine se prăbușește și să-ți dai seama cât de mult îți dorești să ajungi acolo. Atât de mult încât ți-ai crește aripi instantaneu și ai ajunge acolo mai repede decât Hermes însuși. Nu lași vid în urma ta, deoarece ai venit înzestrată cu tot ce-ți poți imagina și de mii și milioane de ori mai mult decât atâta. Ai tot, întreg Universul în gene, pricepi asta?! Ce crezi că există și nu poți avea? Știu că știi răspunsul, nu m-ai dezamăgit niciodată. Nu TE-ai dezamăgit niciodată! Deci știi ce poți avea?

Ai născut un vis de mică și eu cred că l-ai ales încă dinainte să știi ce înseamnă alegerea. Pentru 18 ani de viată pe Pământul ăsta în care el s-a țesut încet, dar cu atâta măiestrie, și pentru că încă nu-l vezi ca pe un tablou complet, ai curajul să arunci în foc țesătura asta sfântă din care ești făcută chiar tu? Nu te cred. Nici tu nu te crezi, nu-i așa? Nu te cred :))!

Ai știut…. Nu, ai simțit și ai trăit fiecare microparticulă din visul ăsta pe care l-ai tras în realitatea ta de zi cu zi, le fel de suav și ușor cum tragi ața prin pânză. Nu te cred când îmi spui despre „altceva” și nici n-am să mai pomenesc despre acest… „altceva”. El nu există. Nu existi decât tu, ăăăă… și restul lumii. Adică tot Universul. Tot! Tot ce ai în el e al tău, tot ce cunoști în el, îți aparține, tot ce vrei este deja al tău, încă dinainte să-l fi cerut conștient… Da, așa cum ai ales, înainte să știi ce înseamnă alegerea.

Tu nu ești picioarele tale. Nu ești degetele vinete, mușchii întinși, unghiile rupte, pielea care se desprinde, bășicile din talpă sau bătăturile și mai dureroase de după; Nu ești mâinile, degetele suave, gesturile fine, trupul unduit, capul clătinat, părul în vânt și nu ești nici măcar melodia din difuzor. Tu ești TOT. Știi ce înseamnă asta? Tu ești dansul însuși, ești praful stelar, lumina tuturor Sorilor din Univers, oxigenul tuturor planetelor și diamantul stelelor care au murit. Ciudat, nu? Stelele care mor se fac diamante gigantice în cer. Ești plumbul pe care-l atrage gravitația, ești heliul care zboară cel mai sus, ești vântul, marea, soarele, cerul, muntele, nisipul alb, fulgii imaculați, limonada din parc sau vata pe băț de la colț; ești zâmbetul copiilor și iubirea celor îndrăgostiți; ești prima respirație de dimineață și șoapta dinaintea unui somn lin; ești apă, cer, pământ, foc și metal în cea mai frumoasă alchimie: cea a Vieții! Ești Tot! Alege tu ce vrei de-aici, sau inventează-ți lista proprie, nu contează. Contează că ești. Și știi asta.

Nu există așteptare. Există trăire, clipă de clipă, moment de moment, fracțiune cu fracțiune. Nu faci pauze din a fi, așa cum nu faci pauze din… a fi!

Vrei prea mult? Cine, CINE ți-a spus ție vreodată că există un asemenea concept?! Prea? Mult? Serios?… Nu există decât ASTA. Asta e ceea ce alegi. E ceea ce faci neîncetat, de cele mai multe ori chiar fără să-ți dai seama. Sau credeai că dacă stai pe loc, nu faci nimic? Asta e după cum și-o alege fiecare om. Dacă unii cred că asta are unitate de măsură, se înșală groaznic. Lasă-i să creadă ce aleg să creadă. Asta e! Nu e mare, nu e mică, nu e departe, nu e de neatins, nu e pentru oamenii „anormali”, e doar dincolo de „standarde”… pentru idioții care cred că standardele există. Și pe asta o ai așa cum ai Universul în vene.

Și… „om normal”? Ce dracu` vrea să fie aia? Hahahahahahaha! Adică noi suntem pe categorii: oamenii normali și oameni anormali, nu? Sunt oamenii normali, care se trezesc dimineața devreme, merg la muncă, își dau copiii la școală, se îmbracă după standarde, se comportă normal, umblă pe trotuar, se uită la tv, pun bani deoparte pentru bătrânețe, respectă legea și sunt liberi? Și atunci mai tre` să fie și ăia anormali, nu? Care se trezesc când au ei chef, fac numai lucruri care le plac, își învață copiii ce vor cei din urmă să știe, nu se îmbracă decât în ce le convine stării de spirit, sunt săriți de pe fix (orice ar fi „fix”-u` ăsta…), dansează în mijlocul șoselei, ascultă muzică nebună, cheltuie banii la fel cum îi fac, nu  au legi și… sunt niște ciudați? Hai, serios?… Chiar dacă am fi de acord că astea două categorii de oameni într-adevăr exsită, știu din care ai vrea să faci parte. Pardon, știu din care FACI parte! :))

Te-ai săturat să te gândești noaptea la șansele pe care le-ai avea dar nu le ai niciodată? Pf, bullshit! Știi mai bine decât mine că toate orele de dans, toate diminețile devreme în care te trezeai să mergi la antrenament, toate serile în care apunea soarele peste tine în sală, toate căzăturile, juliturile, sclântelile, sincroanele, reușitele și bucuriile au întregit ceea ce ești. Ai PICIOARE, ai SUFLETși ai MUZICĂ. Asta face mai mult decât toate șansele pe care le vezi în filme sau le auzi la alții. Și din nou: pentru 18 ani în care „șansele” astea de care zici n-au fost de scara Hollywood-ului, arunci totul la o parte? Hey, ești proaspătă încă. The best is yet to come. Și știu că te-ai săturat să auzi cuvintele astea, dar nu pentru că nu mai crezi în ele. Crezi atât de mult în ele încât dansul din tine arde să le trăiască cât mai intens, cât mai curând și cât mai complet. Așa că nu-mi spune că renunți. Nu te cred. Nu vreau să te cred. Nu o să te cred. Pentru că suntem făcute din același aluat, deci te cunosc cum mă cunosc pe mine.

Așa că pune acel „nu a strălucit pe cer și steaua mea și sigur nu-i momentul potrivit” într-un bagaj, leagă-l bine cu o ață, pune-i un bolovan de moară în capăt și dă-i drumul în Groapa Marianelor! Și nu, nu „ai timp până în vară să găsești altceva” pentru că o să fii total ocupată să fii ceea ce ești.

Deci încă o dată: Cine te crezi?

Și stii ce? Nici nu contează cine crezi tu că ești. Tu ești deja exact ceea ce ești. Poți să te debusolezi pe parcurs, face parte din proces. Dar continui să fii ceea ce ești. So don’t fight it, just be it!

Da, acum ai voie să plângi, să râzi sau să faci ce vrei tu. Eu sunt tot aici și am curând vești pentru tine. Succes în a da cu piciorul în bolovanul ăla.

Te iubesc,

Eu.

Vreau părul lung

Vreau să am părul lung pentru ca atunci când nu ești lângă mine să mă îmbrățișezi, să-l simt pe umeri și pe spate, cald, moale și personal.

Vreau să am părul lung, ca atunci când bate vântul să simt cum zbor pe jumătate.

Vreau să am părul lung pentru că fetele cu părul lung sunt fiicele basmelor.

Vreau să am părul lung noaptea, atunci când buclele mă pot înfășura mai bine decât plapuma și pernă pot să-mi fie, mai moale decât puful.

Vreau să am părul lung pentru că atunci când e lung, nu mai contează ce culoare are: într-o zi poate să ardă, în alta să înghețe și în alta mi se topească din nou pe spate…

Vreau să am părul lung pentru că toate firele mele sunt tot atâtea motive de senzualitate.

Vreau să am părul lung ca să mă joc cu el, să-l gâdil la vârfuri, să-l dansez în onduleuri și împletituri, să-l cânt pe clapele pianului, să-l înmoi în acrilic și să-ți desenez.

Vreau să am părul lung pentru că vara face umbre iar iarna ține de cald; primăvara înflorește odată cu magnoliile și toamna plânge odată cu pădurea de foioase.

Vreau să am părul lung pentru că îl iubesc așa.

Vreau să am părul lung pentru că mi-ar fi pereche într-un apartament gol, în care aș sta doar eu cu mine însămi.

Vreau să am părul lung ca să-l pot suci pe degete, încurca pe creioane și împleti în panglici.

Vreau să am părul lung pentru că aș putea fi șic într-o clipită, și-apoi băiețoasă înapoi, cât ai zice „pește”!

Vreau să am părul lung pentru că nu mai vreau să folosesc batiste atunci când plâng. Pentru că vreau să-l ud, să-l strâng și să-l dezmierd din nou doar eu, tot eu.

Vreau să am părul lung pentru că zâmbește singur în bătaia Soarelui iar iarna e covorul ideal pentru un infinit de fulgi.

Vreau să am părul lung pentru că nimic nu mă îmbracă și nu mă dezvelește mai frumos decât propriile-mi bucle.

Vreau să am părul lung ca să-l agăț primăvara în cireș…

…ca vara să mi-l guste marea… ca seara să se încarce de nisip și dimineața să zburde în vântul de pe faleză…

Vreau să am părul lung pentru că sunt frumoasă și îl merit. Vreau părul lung : )