Archive for May, 2012


Totul va fi bine (?)

De când am devenit atât de leneșă? Și de când a început să-mi fie frică? De când a început să mi se pară comodă monotonia atașamentului și de când mi-e frică de schimbare?

Eu, gloriosul semn de aer, mutabilul prin excelență, detașata insensibilă, care acum două luni ținea discursuri despre cât e de nestatornică, despre cum she can’t settle for anything, despre cât de neașteptate sunt schimbările profunde pe care le face în viața ei și despre cu câtă ușurință ia decizii imprevizibile!…

De ce mi-e atât de greu să-mi dau seama de ceea ce este exact în fața ochilor mei? De faptul că așa cum sunt acum, lucrurile nu funcționează pentru mine? De faptul că așa cum le-am gândit, planurile, fie ele și cu marjă de eroare, sunt foarte anevoioase? De faptul că trebuie să schimb ceva, iar asta trebuie să se întâmple radical, din rădăcini și foarte profund? Și mai ales, de ce îmi este frică să iau deciziile care aduc schimbarea?

Poate că nu știam cine sunt, dar măcar știam ce caracteristici am, în linii mari. Unde %^*& m-am pierdut pe drum?! Unde sunt? Cine sunt? Ce dracu` se petrece? De ce nu mi-e bine? Care sunt motivele pentru care mi-e rău? De ce nu știu ce am de făcut ca să-mi fie ok? De ce mi-e frică să fac orice?

Stau cumva în fața maturității depline și mi-e frică să-mi sum responsabilitatea propriei vieți? Dacă e așa, ce iluzie am trăit în ultimii 4 ani? Ce himeră a fost asta, de când mama și tata nu-mi mai veghează bunăstarea și de când sunt propriul meu tutore? Am visat? Sau m-am mințit? Atât de profund aș fi putut să mă mint?!

Mai apoi, în ce ordine vreau să iau deciziile în viața mea? Ar fi cazul să mă gândesc să tratez cu ceva mai multă considerație decât până acum aspectul emoțional al existenței mele pământești? Ar trebui să-mi schimb – măcar puțin – prioritățile? Să dau o mai mare importanță unei relații? De asemenea, aud din ce în ce mai des în jurul meu că e bine să faci copiii cât mai devreme. De ce chestia asta începe să mă preocupe, dar nu mă convinge?

Revenind, de ce am senzația că dacă fac schimbări, o iau de la zero? De parcă aș fi clădit ceva înainte… De parcă aș fi adunat o tradiție în spate… Pf!… Nu vezi cum îi place vieții să te treacă prin toate văile? Nici n-apuci să te obișnuiești cu tine, că te schimbi. Vorba aia, când crezi c-ai prins jocul, vine viața și schimbă regulile. Iar dacă înainte eram pe ritmul vieții, parcă eram cu placa de surf exact pe frecvența valurilor ei, acum de ce am ajuns așa?

Pentru că:

Pierre Teilhard de Chardin

– și, prin urmare, ești aici ca să treci prin mii și milioane de situații, să experimentezi sute de sentimente și să afli în felul ăsta ce e viața de fapt: făcând cunoștință cu miile și milioanele ei fețe, atmosfere, contexte și întâmplări, chiar dacă ai fi putut jura că n-o să treci niciodată prin cutare sau cutare lucru.

Altfel cum ai vrea să simți că trăiești? Executând aceleași procese zi de zi, într-un mediu a cărui factori nu se chimbă niciodată iar siguranța este instalată pretutindeni? Asta nu prea sună a viață, sună a George Orwell, în cel mai bun caz!…

Poate nu mi-am dat seama ce vreau, dar măcar știu sigur că asta nu vreau.

 

Și uite cum o postare pornită dintr-un miliard de atomi frustrați m-a ajutat, ca multe altele de-aici, să trec prin ceva formă ciudată de probă de foc – evident, purificatoare – lăsând calmul să se instaleze. De-aia

Totul va fi bine.

 

Love, Peace & Serenity, y’all!

Advertisements

Uneori

Uneori vreau cele mai ciudate lucruri.

Uneori vreau să port pantofi. Înalți, cu toc sexy and the perfect little black dress, care să-mi urmărească liniile corpului.

Uneori vreau să am părul colorat. Cel mai mult mi l-am dorit albastru. Văd și tot felul de alte nuanțe în jur, care-mi plac. Adevărul e că oricât de mult mi-ai spune că mi-l stric și că o să arat ca o ciudată cu părul vopsit albastru, you might just see me coming out like that one of these days.

Uneori vreau să am corpul tatuat. Aproape în întregime. Și deși mi se pare cam mult așa, de unul-două tatuaje cred că nu scap.

Uneori vreau să fiu fotografiată. Mai ales atunci când fac cele mai neînsemnate lucruri. Dar nu vreau să știu. Vreau să mă surprinzi atunci când îmi aduci pozele și-mi amintești de clipe mărunte dar frumoase pe care le-am trăit.

Uneori vreau să mă machiez. Genul de machiaj simplu și curat pe care îl purta Audrey Hepburn iar apoi să ies aiurea din casă, fie și până supermarketul din bulevard.

Uneori vreau să risipesc bani mulți pe cele mai mărunte plăceri. Și cel mai mult mi-ar plăcea să risipesc banii pe un plin de benzină, să te răpesc de acasă și să nu ridic piciorul de pe accelerație până când nu se golește rezervorul.

Uneori vreau să-mi arunc toate hainele. Să am doar 5 tunici și o pereche de sandale, care să mă învețe cât de frumos e corpul meu de fapt și cât de bine se simte fără toate accesoriile și invențiile menite „să-mi facă viața mai comodă”.

Uneori vreau un cățel. Foarte tare! Vreau să am o ființă pe care s-o smotocesc de fiecare dată când n-am un om în preajmă pe care să-l pot lua în brațe și un maestru de la care să învăț in fiecare zi iubirea necondiționată.

Uneori vreau să tac. De tot. Mi-ar plăcea dac’aș putea să tac foarte mult, vreme de mai multe zile. Cred că aș simți viața altfel.

Uneori vreau să văd zâmbetul oamenilor la un desen pe care l-am făcut, la niște cuvinte pe care le-am scris, la o melodie pe care am cântat-o, la o prostie pe care am făcut-o și i-a amuzat. Zâmbetul și atât.

Uneori vreau să știu adevărul.

Uneori vreau să cânt la pian. Îmi imaginez că pot să mă așez pur și simplu în fața clapelor și  că atunci când le ating, iese muzică.

Uneori vreau să mă iei în brațe fără motiv.

Ce-i cu tine?

Cred în faptul că timpul se desfășoară ca o spirală eliptică. Îți lasă senzația că face bucle, poți avea chiar déjà-vu-uri, dar nu e așa. Nimic nu se repetă. Niciodată. Ar fi o risipă.

Timpul prezintă caracteristici ce se mențin, dar el nu îți dă voie să te obișnuiești. Raza spiralei, unghiul de înclinație al curbei și frecvența cu care ți se pare că treci prin experiențe identice sunt constante. Ai crede că dacă introduci o rutină în ecuație, dezlegi misterul și dobândești o înțelegere globală asupra vieții.

Timpul nu-ți oferă însă acest privilegiu al plafonării: e îndeajuns de ciclic încât să crezi că se repetă și că poți rezolva ceea ce trăiești acum, cu aceeași tactică pe care ai aplicat-o anterior. Însă este îndeajuns de eliptic încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție.

Cred că asta mi se întâmplă acum, pentru a ECS-a oară. „Ce-i cu tine?” este întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile. Ei și-au dat seama înaintea mea că se întâmplă ceva ieșit din comun.

Așa și trebuie. Fiindcă intrasem în acel „comun” în care Timpul meu nu-mi permite să zăbovesc. Nu mă lasă, după cum spuneam, să intru în rutină, să mă obișnuiesc cu plafonarea, să lenevesc viața. Ar fi o risipă.

Tot ziceam că nu știu ce am și că nu m-am mai simțit așa de ani de zile. Și mi-am amintit de circumstanțele pe care le-am trăit atunci, de contextul în care s-a instalat o criză existențială, de detaliile procesului, de modalitatea lui de rezolvare și de minunatele roade ce au răsărit în urmă.

Am și crezut la un moment dat, uitându-mă înapoi la buclele prin care m-a scuturat de lenea umană Timpul, că aceste curbe din spirală s-au întâmplat de fiecare dată când am avut parte de un upgrade: atunci când am trecut de la adolescentă la tânără, de la debusolată la conștientă, de la tânără la femeie. Dar acum sunt femeie, sunt conștientă, am un job, sunt pe picioarele mele, sunt trează spiritual și existențial, ce-o mai fi de data asta? Ce ar trebui să mai urmeze acum, când toate par a fi la locul lor? – mi-am spus…

Nu știu… Nu-mi amintesc, când am trecut prin bucla asta în fosta viață, ce a urmat. Pentru că nu asta e ideea. Ar fi o risipă.

Începusem să recunosc în stările de acum, angoasele de dățile trecute. Încercam să îmi amintesc ce am făcut atunci: cum am acționat, cum m-am împăcat cu situația, unde i-am găsit și cum i-am aplicat rezolvarea. Eram convinsă, până acum câteva momente, că mă paște un upgrade grozav din nou. Credeam realmente că de fiecare dată când el se întâmplă, trec prin metamorfoze din ce în ce mai profunde, în concordanță cu grandoarea upgrade-ului și, mamă, ce tare urma să fiu eu după victoria asta asupra mea!

Dar nu. Nu despre asta e vorba. Viața nu este despre cum să te obișnuiești să treci prin aceleași experiențe over and over and over and over again. Viața nu îți dă o diplomă de expert în a trăi, după ce te pui să înveți o coregrafie stearpă, fiindcă așa ți se pare că se învârte ea pe roate. Cu viața nu dansezi în pași prestabiliți, nu ajungi să-i cunoști ritmul și nu apuci să-i aprofundezi spiritul. Ar fi o risipă.

Pentru că viața nu se învață, nu se memorează, nu se stochează în cutiile minților noastre și nu se scoate de acolo pe categorii, la nevoie. Ea se trăiește într-un ritm efervescent, se simte intens, se experimentează profund și se întâmplă o singură dată. Unitar, fragmentat, universal, uman, existențial, cum vrei tu, dar o singură dată. Totul trebuie să se întâmple o singură dată.

Iar dacă cineva ajunge să te întrebe „Ce-i cu tine?”, să știi că nu trăiești. E un semn puternic că ceva se întâmplă a doua oară. Iar timpului, care e prieten bun cu viața ta, nu-i plac repetitivitățile. Așa că o să te facă să simți asta.

Nu-ți permite să te trezești la fel în două dimineți din viața ta, nu-ți îngădui să simți același lucru de două ori în viață, nu lăsa circumstanțele să-ți aducă o experiență de două ori în calea vieții. Pentru că timpul nu trece de două ori prin același loc. Ar fi o risipă.

Amintește-ți: e o spirală îndeajuns de ciclică încât să crezi că se repetă, însă este îndeajuns de eliptică încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție. Și are hora asta repetitivă din punct de vedere coregrafic doar fiindcă ne încăpățânăm noi să fim grei de cap…

Învață lecția repede și treci de la învățat la trăit. Fiindcă viața nu e o lecție. Este o expresie, o experiență, viața este vie, de-aia-i spune VIAȚĂ. Altfel, ar fi o risipă.

Ce-i cu tine? Trăiești?