Tag Archive: Soare


Windblown

Azi am început ziua cu nervi. Să fie dimineața asta în sine, să fie ziua de ieri sau cea trecută, să fie toanele unei stări irascibile de moment sau un episod întreg, ce se așterne pe mai multe zile? – nu știu.

Ieri am fost obosit. Ieri n-am vrut să mă trezesc atât de dimineață, n-am vrut să simt frigul ăla odios, n-am vrut să ies din casă și n-am vrut să dorm după-amiaza în bucăți. Ieri mi-au tremurat picioarele, mi-au scăpat mâinile, m-a durut călcâiul și mi-am pierdut ochii în imagine. Ieri am obosit.

Alaltăieri am fost trist. Alaltăieri… n-am trăit. Alatăieri m-am târât existențial între idei, proiecții, frici și neșanse. Alaltăieri am stat în cumpănă, m-am dres, am filtrat și am lăcrimat. Pentru prima dată după multă vreme, ziua de alaltăieri a trecut fără s-o simt, fără să-mi dau seama, fără s-o știu. Alaltăieri a durut. Fiindcă o zi înainte a fost ziua în care mi-am pierdut libertatea.

Zburdam cu atâta fericire acum o lună când, mulțumită de modul în care s-au așezat în cele din urmă lucrurile, reușisem să scap de o lucrare de licență. Un lucru mic, un sentiment grand. Simțeam într-adevăr și o spuneam cu atâta convingere: Sunt un om liber!

Vineri nu mi-a plăcut. Vineri a fost o zi care nu mi-a plăcut, profund, după multă vreme. După ce apucasem să mă plâng, chicotind, că mă dor pomeții de la atâta râs întins pe fața-mi, vineri am ajuns să-mi dau seama că am petrecut o zi întreagă cu sprâncenele adunate și cu chipul înnegrit. N-am fost de acord cu vineri. N-am vrut-o, n-am cerut-o, n-am dorit-o, n-am primit-o. Dar cel mai important: n-am acceptat-o.

Socotelile mele cu zilele vălurite nu s-au încheiat. Mai am de spus un definitv și puternic NU, după care vântul ăsta care-mi vâră stările de spirit dintr-un cotlon în altul poate să-și facă liniștit calea spre alte zări. Pentru că nu n-am vrut, nu l-am cerut, nu l-am dorit, nu l-am primit. Și n-am să-l accept. Iar dacă a venit, am învățat. Dar să plece. Îmi vreau soarele înapoi!

Advertisements

Be. Shine. Love

moto: Același soare care topește gheața, întărește noroiul.

 

Era o situație înghețată, într-un fel. Eram un soare latent. O știam, dar n-o știam cu adevărat. Simțeam că am un miez mai mult decât vulcanic, dar mai puțin decât cosmic. Câteva scântei de carbit și m-a aprins.

Bucată cu bucată, suprafața scoarței mele a trecut ușor prin pară și foc, s-a purificat și a căzut, lăsându-mă curată de orice limitare. Epidermă, dermă, miez. Cromosferă, fotosferă, nucleu – focul a pătruns peste tot, lumina s-a reaprins, iar odată cu ea și umbrele.

Trebuie să recunosc, la un moment dat chiar credeam că o să te am. Complet, egoist, total și pentru totdeauna – da, așa. Nu, nu mă înțelege greșit, nu mă bucuram pentru conul de umbră pe care-l trăiai. Nici nu vroiam ca el să se transforme în întuneric. Dar trebuie să recunosc că aș fi vrut EU să luminez acolo!…

Și până la urmă chiar asta am făcut. Ce căi surprinzătoare are viața!… E ca în Univers: știi, Soarele nu se gândește la toate reacțiile pe care le declanșează pe Pământ, cum nici Pământul nu se gândește dacă Soarele va mai fi acolo, după fiecare rotire. Și totuși, câte minuni se întâmplă, spirală după spirală, fără voia sau intenția lor!…

Nu m-am gândit cum o să fiu; am fost doar. Sunt. Îmi doream, ce-i drept, să răspândesc lumină, să fie doar lumină. Dar nu sunt singură; și Soarele e însoțit de planete și… milioane de alte particule celeste. Așa că voi crea umbre. La asta nu mă așteptam.

Sentimentele sunt ok; dar sunte erori în program, nu? „Îmi doream”, „nu mă așteptam”… Un soare nu-și dorește, nu se așteaptă, nu gândește, nu îi pasă, nu analizeaază, nu pregătește, nu se scuză, pentru că nu greșește. Un soare este.

Așa că dacă mi-am dorit și am așteptat, trebuia să aflu că un soare nu face asta. Trebuia să primesc o lecție, un „la loc, drepți!”, o mână caldă pe umăr, o sărutare de la Univers și o scânteie în plus.

În rândul jocurilor optice, trebuie să recunosc că așa cum ești oglindă, eu trebuie că sunt umbră. [paradoxal, știu. nici eu nu înțeleg încă, dar așa simt acum.] Așa că acolo unde am vrut să fac loc luminii mele, am înlăturat umbra aceea, am reaprins orizontul și am gâdilat un Soare să se ridice din nou.

Șiret, acest Univers, și totuși atât de splendid și de rafinat incât nu mă pot supăra pe el!… Sunt ceea ce sunt și trebuie să învăț să iubesc asta la fel de necondiționat ca orice altceva. Așa că trăiesc această lecție. Un Soare poartă cu sine atâtea binecuvântări. Necondiționate, negândite, necalculate. Și spune tu, n-ar fi păcat să-și concentreze razele într-un singur punct? Știm ce s-ar întâmpla atunci…

Acum învăț bucuria de a fi ceea ce sunt, conștientizez efectele pe care le pot creea și renunț să le judec. Totul are un scop perfect, dar el trebuie lăsat să se desfășoare, la fel de natural cum Soarele continuă să lumineze și Pământul continuă să se rotească.