Tag Archive: rani


Windblown

Azi am început ziua cu nervi. Să fie dimineața asta în sine, să fie ziua de ieri sau cea trecută, să fie toanele unei stări irascibile de moment sau un episod întreg, ce se așterne pe mai multe zile? – nu știu.

Ieri am fost obosit. Ieri n-am vrut să mă trezesc atât de dimineață, n-am vrut să simt frigul ăla odios, n-am vrut să ies din casă și n-am vrut să dorm după-amiaza în bucăți. Ieri mi-au tremurat picioarele, mi-au scăpat mâinile, m-a durut călcâiul și mi-am pierdut ochii în imagine. Ieri am obosit.

Alaltăieri am fost trist. Alaltăieri… n-am trăit. Alatăieri m-am târât existențial între idei, proiecții, frici și neșanse. Alaltăieri am stat în cumpănă, m-am dres, am filtrat și am lăcrimat. Pentru prima dată după multă vreme, ziua de alaltăieri a trecut fără s-o simt, fără să-mi dau seama, fără s-o știu. Alaltăieri a durut. Fiindcă o zi înainte a fost ziua în care mi-am pierdut libertatea.

Zburdam cu atâta fericire acum o lună când, mulțumită de modul în care s-au așezat în cele din urmă lucrurile, reușisem să scap de o lucrare de licență. Un lucru mic, un sentiment grand. Simțeam într-adevăr și o spuneam cu atâta convingere: Sunt un om liber!

Vineri nu mi-a plăcut. Vineri a fost o zi care nu mi-a plăcut, profund, după multă vreme. După ce apucasem să mă plâng, chicotind, că mă dor pomeții de la atâta râs întins pe fața-mi, vineri am ajuns să-mi dau seama că am petrecut o zi întreagă cu sprâncenele adunate și cu chipul înnegrit. N-am fost de acord cu vineri. N-am vrut-o, n-am cerut-o, n-am dorit-o, n-am primit-o. Dar cel mai important: n-am acceptat-o.

Socotelile mele cu zilele vălurite nu s-au încheiat. Mai am de spus un definitv și puternic NU, după care vântul ăsta care-mi vâră stările de spirit dintr-un cotlon în altul poate să-și facă liniștit calea spre alte zări. Pentru că nu n-am vrut, nu l-am cerut, nu l-am dorit, nu l-am primit. Și n-am să-l accept. Iar dacă a venit, am învățat. Dar să plece. Îmi vreau soarele înapoi!

Advertisements

eu? sau tu? de ce sau?

moto: Dacă rupi firul prieteniei și-l legi la loc, rămâne nod.

Trag după mine un odgon*, greoi ca o ancoră, ușor ca un fulg, mai ud decât o ploaie de toamnă, mai cald decât o întreagă zi de vară. E ros, adesea rărit bine, are și noduri… dar cel mai mult e ros… E ros de rostul său, e ros de întrebări, e ros de greșeli și dreptăți, e ros de iubire și de prea puțină ură, e ros de cuvinte, de lacrimi și de fapte…

E ros de seri târzii, de dimineți devreme, de depărtări îndelungi și de apropieri periculoase; e ros de rugină, de noroi și de limfă, e ros de curaj, de prea mult curaj, de o proastă infatuare chiar!.. E ros până și de dinții mei, de tălpile pantofilor celorlalți și de palmele mâinilor lor.

L-au ros câinii, și pisicile și frunzele copacilor pe lângă care am trecut. Îl rod sentimente sincere, dar naive, intenții bune, dar prost alese, îl arde yin-yang-ul topit și amestecat în căldarea ființei mele.

Am obosit. Mă opresc din când în când și mă întreb dacă e într-adevăr al meu sau l-a legat viața de mine. Sau poate e totuna. Mă gândesc să mă înfășor în el. De ce să nu mi-l asum? Dar dacă mă sugrumă? Ca un șarpe, ațâțat printr-un propriu blestem. Sau să-l las. Dar dacă  mi-e organ vital? Ce-aș fi fără el? Dar cu el ce sunt?

***

Îmi imaginez uneori oamenii, mergând pe drumurile lor obișnuite de zi cu zi, lăsând în urmă o ață fină, așa cum fac păianjenii când își croiesc cărări prin aer. Și-apoi văd cum toate firele astea se intersectează de mii de ori cu alte mii de fire în fiecare zi. Dar la urmă imaginea dispare. Nu găsesc o soluție.

Cred că de fapt avem cu toții odgoane după noi, și nu acele finuțe firișoare de ață pe care mi le imaginam eu. Dar ne e rușine cu ele. Sau greu. Și atunci strângem tare din ochi și le facem invizibile. Așa că atunci când ne intersectăm de acele mii de ori cu acele mii de persoane în fiecare zi, nu se creează nicio atingere, nicio intersecție a firelor, nicio rețea, niciun ghem. Așa reușim să ne apărăm, dar și să pășim înainte. Altfel, vă dați seama cât de încâlciți am fi unii în alții? De neconceput!…

***

Dacă într-adevăr am trăit deja mai bine de câteva sute de vieți și încă n-am terminat, dacă într-adevăr fiecare din aceste vieți a avut firul ei cu o misiune precisă, tare vreau să trag odgonul ăsta printr-un ac și să-mi înțep ființa străvezie din eter cu setea pentru viață pe care știu că o am undeva în venele acestei frângii.

De-acolo aș vrea să curgă lumină, înțelepciune și pace. Să nu mai calc pe odgoanele altora. Să nu le mai strivesc, să nu le mai rod la rându-mi, să nu le desconsider, să nu le disprețuiesc, să nu privesc prin ele, să le cunosc greutatea, dar și binecuvântarea. Pentru că sunt frumoase; așa grele, ude, mânjite, roase, trântite și plânse cum sunt. Sunt ale noastre și fie că vrem sau nu să o vedem, ele se încâlcesc și se încalecă  și uneori chiar se înnoadă în cele mai frumoase moduri posibile.

Dar cineva ne-a spus că trebuie să fim ființe raționale. Așa că începem iar să tragem, să smucim, să târâm și să zbierăm după noi coardele astea care nici măcar nu știm ce sunt; să le roadem, să le rărim, chiar să le încâlcim în încercarea de a le schimba direcția, dar doamne ferește să le atingem de ale altora.

***

Iartă-mă. Dar ce e asta pe lângă zdrențureala pe care am provocat-o?…

 

*Odgón: Funie groasă, gudronată, folosită, mai ales, în marină.