Azi am început ziua cu nervi. Să fie dimineața asta în sine, să fie ziua de ieri sau cea trecută, să fie toanele unei stări irascibile de moment sau un episod întreg, ce se așterne pe mai multe zile? – nu știu.

Ieri am fost obosit. Ieri n-am vrut să mă trezesc atât de dimineață, n-am vrut să simt frigul ăla odios, n-am vrut să ies din casă și n-am vrut să dorm după-amiaza în bucăți. Ieri mi-au tremurat picioarele, mi-au scăpat mâinile, m-a durut călcâiul și mi-am pierdut ochii în imagine. Ieri am obosit.

Alaltăieri am fost trist. Alaltăieri… n-am trăit. Alatăieri m-am târât existențial între idei, proiecții, frici și neșanse. Alaltăieri am stat în cumpănă, m-am dres, am filtrat și am lăcrimat. Pentru prima dată după multă vreme, ziua de alaltăieri a trecut fără s-o simt, fără să-mi dau seama, fără s-o știu. Alaltăieri a durut. Fiindcă o zi înainte a fost ziua în care mi-am pierdut libertatea.

Zburdam cu atâta fericire acum o lună când, mulțumită de modul în care s-au așezat în cele din urmă lucrurile, reușisem să scap de o lucrare de licență. Un lucru mic, un sentiment grand. Simțeam într-adevăr și o spuneam cu atâta convingere: Sunt un om liber!

Vineri nu mi-a plăcut. Vineri a fost o zi care nu mi-a plăcut, profund, după multă vreme. După ce apucasem să mă plâng, chicotind, că mă dor pomeții de la atâta râs întins pe fața-mi, vineri am ajuns să-mi dau seama că am petrecut o zi întreagă cu sprâncenele adunate și cu chipul înnegrit. N-am fost de acord cu vineri. N-am vrut-o, n-am cerut-o, n-am dorit-o, n-am primit-o. Dar cel mai important: n-am acceptat-o.

Socotelile mele cu zilele vălurite nu s-au încheiat. Mai am de spus un definitv și puternic NU, după care vântul ăsta care-mi vâră stările de spirit dintr-un cotlon în altul poate să-și facă liniștit calea spre alte zări. Pentru că nu n-am vrut, nu l-am cerut, nu l-am dorit, nu l-am primit. Și n-am să-l accept. Iar dacă a venit, am învățat. Dar să plece. Îmi vreau soarele înapoi!

Advertisements