Cred în faptul că timpul se desfășoară ca o spirală eliptică. Îți lasă senzația că face bucle, poți avea chiar déjà-vu-uri, dar nu e așa. Nimic nu se repetă. Niciodată. Ar fi o risipă.

Timpul prezintă caracteristici ce se mențin, dar el nu îți dă voie să te obișnuiești. Raza spiralei, unghiul de înclinație al curbei și frecvența cu care ți se pare că treci prin experiențe identice sunt constante. Ai crede că dacă introduci o rutină în ecuație, dezlegi misterul și dobândești o înțelegere globală asupra vieții.

Timpul nu-ți oferă însă acest privilegiu al plafonării: e îndeajuns de ciclic încât să crezi că se repetă și că poți rezolva ceea ce trăiești acum, cu aceeași tactică pe care ai aplicat-o anterior. Însă este îndeajuns de eliptic încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție.

Cred că asta mi se întâmplă acum, pentru a ECS-a oară. „Ce-i cu tine?” este întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile. Ei și-au dat seama înaintea mea că se întâmplă ceva ieșit din comun.

Așa și trebuie. Fiindcă intrasem în acel „comun” în care Timpul meu nu-mi permite să zăbovesc. Nu mă lasă, după cum spuneam, să intru în rutină, să mă obișnuiesc cu plafonarea, să lenevesc viața. Ar fi o risipă.

Tot ziceam că nu știu ce am și că nu m-am mai simțit așa de ani de zile. Și mi-am amintit de circumstanțele pe care le-am trăit atunci, de contextul în care s-a instalat o criză existențială, de detaliile procesului, de modalitatea lui de rezolvare și de minunatele roade ce au răsărit în urmă.

Am și crezut la un moment dat, uitându-mă înapoi la buclele prin care m-a scuturat de lenea umană Timpul, că aceste curbe din spirală s-au întâmplat de fiecare dată când am avut parte de un upgrade: atunci când am trecut de la adolescentă la tânără, de la debusolată la conștientă, de la tânără la femeie. Dar acum sunt femeie, sunt conștientă, am un job, sunt pe picioarele mele, sunt trează spiritual și existențial, ce-o mai fi de data asta? Ce ar trebui să mai urmeze acum, când toate par a fi la locul lor? – mi-am spus…

Nu știu… Nu-mi amintesc, când am trecut prin bucla asta în fosta viață, ce a urmat. Pentru că nu asta e ideea. Ar fi o risipă.

Începusem să recunosc în stările de acum, angoasele de dățile trecute. Încercam să îmi amintesc ce am făcut atunci: cum am acționat, cum m-am împăcat cu situația, unde i-am găsit și cum i-am aplicat rezolvarea. Eram convinsă, până acum câteva momente, că mă paște un upgrade grozav din nou. Credeam realmente că de fiecare dată când el se întâmplă, trec prin metamorfoze din ce în ce mai profunde, în concordanță cu grandoarea upgrade-ului și, mamă, ce tare urma să fiu eu după victoria asta asupra mea!

Dar nu. Nu despre asta e vorba. Viața nu este despre cum să te obișnuiești să treci prin aceleași experiențe over and over and over and over again. Viața nu îți dă o diplomă de expert în a trăi, după ce te pui să înveți o coregrafie stearpă, fiindcă așa ți se pare că se învârte ea pe roate. Cu viața nu dansezi în pași prestabiliți, nu ajungi să-i cunoști ritmul și nu apuci să-i aprofundezi spiritul. Ar fi o risipă.

Pentru că viața nu se învață, nu se memorează, nu se stochează în cutiile minților noastre și nu se scoate de acolo pe categorii, la nevoie. Ea se trăiește într-un ritm efervescent, se simte intens, se experimentează profund și se întâmplă o singură dată. Unitar, fragmentat, universal, uman, existențial, cum vrei tu, dar o singură dată. Totul trebuie să se întâmple o singură dată.

Iar dacă cineva ajunge să te întrebe „Ce-i cu tine?”, să știi că nu trăiești. E un semn puternic că ceva se întâmplă a doua oară. Iar timpului, care e prieten bun cu viața ta, nu-i plac repetitivitățile. Așa că o să te facă să simți asta.

Nu-ți permite să te trezești la fel în două dimineți din viața ta, nu-ți îngădui să simți același lucru de două ori în viață, nu lăsa circumstanțele să-ți aducă o experiență de două ori în calea vieții. Pentru că timpul nu trece de două ori prin același loc. Ar fi o risipă.

Amintește-ți: e o spirală îndeajuns de ciclică încât să crezi că se repetă, însă este îndeajuns de eliptică încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție. Și are hora asta repetitivă din punct de vedere coregrafic doar fiindcă ne încăpățânăm noi să fim grei de cap…

Învață lecția repede și treci de la învățat la trăit. Fiindcă viața nu e o lecție. Este o expresie, o experiență, viața este vie, de-aia-i spune VIAȚĂ. Altfel, ar fi o risipă.

Ce-i cu tine? Trăiești?

Advertisements