Category: sky


Life’s not ironic. We are.

For the sake of LOVE.

LIFE IS NOT IRONIC.  We are. Each day, it brings out the best of everything in our way, but we’re so damn smart and we know better. It triggers the alarm when we stray away stupidly, but we keep on going, `cause we’re so sure that ‘this is what we HAVE TO do’.

It gives us uncomfortable feelings, thoughts and emotions when we’re not in harmony with our true nature. But instead of getting the message, we filter the signs through neuronal criteria, we chip them mentally and we make them fit in those perfectly polished little boxes in our brains.

It shouts out loud in the silence of our souls that most of the things we crave so desperately for are not the ones leading us to the true happiness we should be experiencing here. But we know so well that ‘love goes through the stomach’ and other shit ideas like that…

After repeatedly and stubbornly ignoring the harmony in which life manifests itself towards us, of course, it’s going to stop being subtle in sending signals and start being obvious in creating situations. Now is when we’re all wrapped up in the victim’s disguise, accusing life of being ironic. Oh, no, my dears. We are.

LIFE DOES NOT SUCK. We do. We have billions of reasons to be happy every day, but we pass them by intriguingly emotionless and then at evening, we cry over how shitty our day has been.

I’m not going to give you the classical speech about how much would a blind man appreciate sight, a crippled – the simple walk or a deaf – sounds.

But it amazes me how life gives us EVERYTHING we need day by day and still, we feel so entitled to complain over it and say it sucks. Well, it doesn’t. We do.

LIFE IS NOT A BITCH. We are. Actually, life isn’t even close to anything a bitch is. By contrary, it is full of love in every little aspect that you can think about and it wants us to feast from that love: to receive it, to manifest it, to fill and fulfill our lives with it. `Cause LOVE IS THE CORE OF TRUE HAPPINESS. And I don’t know any bitch wishing that for anybody…

But in some sick, twisted way, we made it easier to spread hate than love. So we’ve made ourselves numb and unable to receive this great gift live gives us each day. Also, as our behavior shows is very well, it is easier to fuck than to love. So when life doesn’t play our sick, twisted rules, we feel fucked. Just that this time, we don’t like it. So we call life a bitch. Oh, no, my dears… We are.

So how do you feel about irony now?

Advertisements

The song is always the same

Same place. Same seats, same room, people don’t even matter. Same bartender, same waitress, same whatsoever. Same or different – in the end, i’m telling you: it doesn’t. even. matter.

Put your headphones on, close the white book, unplug the brain from the game. You’re the song. You’re each note of it, the rhythm, the measure, the beat. The space, time and spirit in it. Remember that. Now let’s follow.

You were dancing over the mellow steps of a tune whispered by some vague entity. You were guessing you had your own score and you wanted it out. You were searching for a way to get it through the thick sackcloth of the game. But you were guessing.

Still, you were searching. That was your first ingredient towards freedom. That’s how you stepped out of the crowd. You claimed your space, your true attitude, your ONE energy. You sparkled.

That was the first sign you were ready to receive your weapons. You were almost mastering yourself [or at least that’s what you thought] but once you got your instruments, the game flipped, the score changed its rhythm, the notes changed their term, you changed DNA. You became your weapons, extended.

Weeks, days, hours, every 3 minutes later you were reinventing yourself. You were having the perfect mirror, the perfect teacher, the perfect context, the perfect space, the Time, but most of all, you had the perfect substance: YourSelf.

You’ve been having that all along: you’ve been having those notes, those beats, those terms, some rhythm, but the score was floating, carelessly sprawling among the elements of this Universe. You needed discipline.

Cut. The master comes when the disciple is ready. And when he comes, his lessons are bitter, his methods rough, his words tough and his presence powerful. But you need that.

So now you’re becoming your weapons and they become your allies. It’s time. Close the white book, unplug your brain from the game. Feel your sword, know your gun, touch your trigger but don’t pull it. Don’t even bother attempting to write this score down. Everything you’ve been thought before gets cut out now. This is not a score to write. This is a score to feel, to touch, to smell, to breathe, to experiment, to live. Don’t ever write a single damn note down. Just feel, touch, smell, breathe, experiment, live, PLAY it!

The score is the complex instrument that you have now, but YOU are THE SONG. And songs… real songs… Real songs are not written, they are not timed, they are not recorded. Such a waste of time, these actions… Real songs ARE. They just are. They are splinters from and in the core of this Universe. They are PURE LOVE and there’s nothing more to add to that. Because you should have already known this by now: Love itself just IS.

Now go out in the Universe and PLAY, babe. PLAY!

Cine crezi că ești?

Cine crezi că ești, să-ți dai, așa, nume și porecle aiurea? Cine crezi că ești, să te consideri singură, goală, ghinionistă, lipsită de iubire, de șanse, de curaj și de voință? Cine te crezi, să îmbraci diverse haine, pentru a-ți acoperi și reduce la tăcere adevărata natură?

Ascultă aici și ascultă bine: Atunci când ai „plecat” în viață, ți-ai luat deja fericirea cu tine și „nepăsarea” pentru tot ce lași în urmă. Ai pornit „să-ți faci rostul tău, să încerci”. Ai lucruri pe drum care te ajută sau ți se pare că te încurcă uneori; ai oameni care sunt acolo pentru tine sau alții care ți se pare că-ți ridică piedici. Te plimbi de-a lungul vieții dintr-un loc în altul, lăsând mereu un aparent vid în urmă. Da, ești „tu, ăăăă… și restu lumii”! Dar niciodată, niciodată nimic nu te încurcă! Niciodată nimeni nu-ți ridică piedici. Niciodată nu lași un gol în urmă.

Nu te încurcă, fiindcă dacă ți se pare asta, e doar ca să-ți faci „pielea mai groasă” și să reziști minunăției pe care urmează să o experimentezi moment de moment. Nu îți ridică piedici, fiindcă dacă ți se pare așa, e doar ca să înveți ce înseamnă să nu renunți, atunci când podul de sub tine se prăbușește și să-ți dai seama cât de mult îți dorești să ajungi acolo. Atât de mult încât ți-ai crește aripi instantaneu și ai ajunge acolo mai repede decât Hermes însuși. Nu lași vid în urma ta, deoarece ai venit înzestrată cu tot ce-ți poți imagina și de mii și milioane de ori mai mult decât atâta. Ai tot, întreg Universul în gene, pricepi asta?! Ce crezi că există și nu poți avea? Știu că știi răspunsul, nu m-ai dezamăgit niciodată. Nu TE-ai dezamăgit niciodată! Deci știi ce poți avea?

Ai născut un vis de mică și eu cred că l-ai ales încă dinainte să știi ce înseamnă alegerea. Pentru 18 ani de viată pe Pământul ăsta în care el s-a țesut încet, dar cu atâta măiestrie, și pentru că încă nu-l vezi ca pe un tablou complet, ai curajul să arunci în foc țesătura asta sfântă din care ești făcută chiar tu? Nu te cred. Nici tu nu te crezi, nu-i așa? Nu te cred :))!

Ai știut…. Nu, ai simțit și ai trăit fiecare microparticulă din visul ăsta pe care l-ai tras în realitatea ta de zi cu zi, le fel de suav și ușor cum tragi ața prin pânză. Nu te cred când îmi spui despre „altceva” și nici n-am să mai pomenesc despre acest… „altceva”. El nu există. Nu existi decât tu, ăăăă… și restul lumii. Adică tot Universul. Tot! Tot ce ai în el e al tău, tot ce cunoști în el, îți aparține, tot ce vrei este deja al tău, încă dinainte să-l fi cerut conștient… Da, așa cum ai ales, înainte să știi ce înseamnă alegerea.

Tu nu ești picioarele tale. Nu ești degetele vinete, mușchii întinși, unghiile rupte, pielea care se desprinde, bășicile din talpă sau bătăturile și mai dureroase de după; Nu ești mâinile, degetele suave, gesturile fine, trupul unduit, capul clătinat, părul în vânt și nu ești nici măcar melodia din difuzor. Tu ești TOT. Știi ce înseamnă asta? Tu ești dansul însuși, ești praful stelar, lumina tuturor Sorilor din Univers, oxigenul tuturor planetelor și diamantul stelelor care au murit. Ciudat, nu? Stelele care mor se fac diamante gigantice în cer. Ești plumbul pe care-l atrage gravitația, ești heliul care zboară cel mai sus, ești vântul, marea, soarele, cerul, muntele, nisipul alb, fulgii imaculați, limonada din parc sau vata pe băț de la colț; ești zâmbetul copiilor și iubirea celor îndrăgostiți; ești prima respirație de dimineață și șoapta dinaintea unui somn lin; ești apă, cer, pământ, foc și metal în cea mai frumoasă alchimie: cea a Vieții! Ești Tot! Alege tu ce vrei de-aici, sau inventează-ți lista proprie, nu contează. Contează că ești. Și știi asta.

Nu există așteptare. Există trăire, clipă de clipă, moment de moment, fracțiune cu fracțiune. Nu faci pauze din a fi, așa cum nu faci pauze din… a fi!

Vrei prea mult? Cine, CINE ți-a spus ție vreodată că există un asemenea concept?! Prea? Mult? Serios?… Nu există decât ASTA. Asta e ceea ce alegi. E ceea ce faci neîncetat, de cele mai multe ori chiar fără să-ți dai seama. Sau credeai că dacă stai pe loc, nu faci nimic? Asta e după cum și-o alege fiecare om. Dacă unii cred că asta are unitate de măsură, se înșală groaznic. Lasă-i să creadă ce aleg să creadă. Asta e! Nu e mare, nu e mică, nu e departe, nu e de neatins, nu e pentru oamenii „anormali”, e doar dincolo de „standarde”… pentru idioții care cred că standardele există. Și pe asta o ai așa cum ai Universul în vene.

Și… „om normal”? Ce dracu` vrea să fie aia? Hahahahahahaha! Adică noi suntem pe categorii: oamenii normali și oameni anormali, nu? Sunt oamenii normali, care se trezesc dimineața devreme, merg la muncă, își dau copiii la școală, se îmbracă după standarde, se comportă normal, umblă pe trotuar, se uită la tv, pun bani deoparte pentru bătrânețe, respectă legea și sunt liberi? Și atunci mai tre` să fie și ăia anormali, nu? Care se trezesc când au ei chef, fac numai lucruri care le plac, își învață copiii ce vor cei din urmă să știe, nu se îmbracă decât în ce le convine stării de spirit, sunt săriți de pe fix (orice ar fi „fix”-u` ăsta…), dansează în mijlocul șoselei, ascultă muzică nebună, cheltuie banii la fel cum îi fac, nu  au legi și… sunt niște ciudați? Hai, serios?… Chiar dacă am fi de acord că astea două categorii de oameni într-adevăr exsită, știu din care ai vrea să faci parte. Pardon, știu din care FACI parte! :))

Te-ai săturat să te gândești noaptea la șansele pe care le-ai avea dar nu le ai niciodată? Pf, bullshit! Știi mai bine decât mine că toate orele de dans, toate diminețile devreme în care te trezeai să mergi la antrenament, toate serile în care apunea soarele peste tine în sală, toate căzăturile, juliturile, sclântelile, sincroanele, reușitele și bucuriile au întregit ceea ce ești. Ai PICIOARE, ai SUFLETși ai MUZICĂ. Asta face mai mult decât toate șansele pe care le vezi în filme sau le auzi la alții. Și din nou: pentru 18 ani în care „șansele” astea de care zici n-au fost de scara Hollywood-ului, arunci totul la o parte? Hey, ești proaspătă încă. The best is yet to come. Și știu că te-ai săturat să auzi cuvintele astea, dar nu pentru că nu mai crezi în ele. Crezi atât de mult în ele încât dansul din tine arde să le trăiască cât mai intens, cât mai curând și cât mai complet. Așa că nu-mi spune că renunți. Nu te cred. Nu vreau să te cred. Nu o să te cred. Pentru că suntem făcute din același aluat, deci te cunosc cum mă cunosc pe mine.

Așa că pune acel „nu a strălucit pe cer și steaua mea și sigur nu-i momentul potrivit” într-un bagaj, leagă-l bine cu o ață, pune-i un bolovan de moară în capăt și dă-i drumul în Groapa Marianelor! Și nu, nu „ai timp până în vară să găsești altceva” pentru că o să fii total ocupată să fii ceea ce ești.

Deci încă o dată: Cine te crezi?

Și stii ce? Nici nu contează cine crezi tu că ești. Tu ești deja exact ceea ce ești. Poți să te debusolezi pe parcurs, face parte din proces. Dar continui să fii ceea ce ești. So don’t fight it, just be it!

Da, acum ai voie să plângi, să râzi sau să faci ce vrei tu. Eu sunt tot aici și am curând vești pentru tine. Succes în a da cu piciorul în bolovanul ăla.

Te iubesc,

Eu.

Loneliness is bliss

Ești singur. Te scurgi singur din eter pe pământ, atunci când alegi să faci asta. Te naști singur, nu atunci când vrea mama sau medicul, ci atunci când tu decizi că vrei să ieși de-acolo. Și călătorești singur în timpul ăsta. Nimeni nu poate și n-o va face în locul tău. E timpul tău. Doar al tău.

Crești singur. Da, familia îți oferă contextul potrivit să o faci și resursele necesare, dar tu esti cel care crește. Singur. Ți se oferă de mâncare, dar doar tu singur poți să o integrezi corpului tău; ți se oferă cunoștințe, dar tu singur ești cel care le poate adopta intelectului tău. Nimeni nu poate și n-o va face în locul tău. Tu, singur.

Copilărești singur. Degeaba ai frați, surori, prieteni și vecini la bloc sau în spatele curții de la casă; dacă tu singur nu-ți trăiești copilăria, nici unul dintre ei nu poate și n-o va face în locul tău. Ești singur. E copilăria ta; sunt momentele tale; sunt bucuriile și micile tale suferințe. Doar ale tale. Nimeni nu poate și  nu va simți ca tine. Vezi? Ești singur.

Treci prin adolescență singur. Toate crizele existențiale, toate metamorfozele fiziologico-psihologice, toate conflictele pe care le întâmpini, le trăiești singur. Poți să ai sprijinul celor apropiați; e realmente irelevant – până când tu singur nu decizi să treci de ele, nici unul dintre ei nu poate și nu va trece în locul tău. Nu-ți va rezolva dilemele, nu va sta treaz în nopțile tale de nesomn, nu va râde în locul tău la o glumă bună, nu se va îndrăgosti în locul tău – de ce ai vrea să o facă? Vezi deci… Esti singur.

Te maturizezi singur. Când ai de dat un examen [al școlii sau al vieții], nimeni nu poate și nu îl va da în locul tău. Oricât de mult te-ar putea sprijini din exterior, acolo, în fața foii goale de hârtie, ești doar tu. Singur. Atunci când ai o boală, nimeni nu poate și nu îi va trăi simptomele sau soluția în locul tău. Oricât de mult ți-ar fi alături, oricât de mult te-ar îngriji, oricât de mult ar empatiza și ar încerca să îți repete „Știu cum te simți; și eu am trecut prin asta” – nu! Acolo, atunci, în acel moment, ești doar tu. Singur. Ei au fost când le-a fost rândul; e o altă poveste pentru fiecare. Tu? Ești singur.

Nimeni nu se va trezi în locul tău dimineața, nimeni nu îți va admira corpul în locul tău, nimeni nu îți va infrumuseța casa în fiecare zi, nimeni  nu se va bucura în locul tău de un cântec bun, nimeni nu va savura o ciocolată în locul tău, nimeni nu va trăi exaltarea, declinul, extazul, frica, nimeni nu va iubi în locul tău, așa cum nimeni nu s-a născut, nu a crescut, nu a copilărit, nu s-a maturizat și nu va muri în locul tău! Tu… Esti Singur.

Fiecare suntem singuri. Există un Aici, un Acum și un Acest moment valabile într-un singur caz în viața noastră. Și în viața fiecăruia în mod diferit, fiecare după cum își îngăduie sieși. Aceste Aici, Acum și Acest moment sunt valabile numai în acel caz în care îi permitem Prezentului doar să Fie. Pur și simplu. Nimic altceva nu contează decât locul Aici, timpul Acum și Acest moment, care ești tu. Doar tu. Singur. Nimeni nu poate și nu va fi aici, în timpul, locul și prezentul tău pentru că fiecare are timpul, locul și prezentul său în care trebuie să fie. Și de ce ai vrea să fie în locul tău?

De ce crezi că ai venit aici? Pentru ca alții să îți trăiască viața iar tu să o trăiești pe a lor? Și numești asta „împărtășire de experiență”? Nu-i de mirare că e plină lumea de frustrare și tensiune; rolurile sunt date peste cap.  Tu însuți ești blocat într-un mecanism care nici măcar nu e al tău. Ce-ai tu de-a face cu asta? N-ai înțeles că ești singur?

Presiunile unei persoane, ale unui grup sau ale societății ca întreg sunt pe atât de reale pe cât le permiți tu să fie. Eu cred că sunt doar niște iluzii la fel de mari ca viața însăși [Viața am spus, nu Existența!]. Dacă ai înțeles că ești singur, atunci îți cunoști locul, timpul și existența. Nu vei vrea și nu le vrei trăi pe ale altora, la fel cum nu vei vrea ca alții să le trăiască pe alte tale. De ce ai face-o? Singurătatea ta e… Perfectă! Pentru că EȘTI. Ce vrei mai mult de-atât?

aici, acum, acest moment.

Reportaj: Verde infinit

Sete de verde între atâtea griuri

Suntem în oraş. Ne facem calea printre numeroasele clădiri înfipte în fiecare pată de pământ – odinioară liber. Ici-colo, câte un refugiu de verdeaţă ne mai descreţeşte fruntea. Proporţia e însă strivitoare, şi doar câte un parc reuşeşte să ne rupă – pentru câteva minute numai, ce-i drept – de rigiditatea acestor imense cutii de beton, pe care le numim construcţii.

Ne aflăm într-o reşedinţă de judeţ. Un oraş mare aşadar. Să spunem că da: 200.000 de locuitori. Atâţia oameni străpung densitatea clădirilor zi după zi, urmându-şi traseele alambicate printre străzile urbei şi tot atâtea suflete sunt înecate zilnic de gri. Griul blocurilor, griul străzilor, griul băncilor, al muzeelor şi-al fiecărei şcoli. Griul aerului, greu de atâtea impurităţi şi griul cerului, mai trist, mai îngust şi mai înalt, între atâtea alte griuri.

Ajungem la destinaţie: veteranul PB îşi impune statura înaintea ochilor noştri. Sunăm la interfon şi cât timp aşteptăm să ni se deschidă, ne agăţăm simţurile de o tufă de liliac aflată lângă scara blocului. Nici nu apucăm bine să gustăm din sinestezia acelei mici minuni, că un zgomot ascuţit anunţă deschiderea uşii. Intrăm şi bâjbâim prin întunerciul dens, calea spre uşa la care trebuie să ajungem. Găsim.

Facem cunoştinţă cu familia, deloc numeroasă, dar vădit îngrămădită în cele câteva camere ale locuinţei. Asta pentru că patru generaţii împart zi de zi acest îngust spaţiu de viaţă: bunica, mama, fiul şi soţia lui, alături de copilul lor. Aici, între aceste griuri la care fiecare orăşean pare a fi condamnat pe viaţă, cineva poartă în suflet – mai viu şi mai intens ca oricine – amintirea unui verde unic.

Captivă în camera ei de bloc, dar căutând neobosită căi de a evada, bunica se plânge mereu. Pentru ea nu contează că ceilalţi nu o înţeleg. Nu are nevoie decât de confirmarea propriului suflet. Iar el cere neîncetat un singur lucru: acasă.

Chipul i se înseninează iar ochii azurii îi sclipesc nemaipomenit când îşi povesteşte dorul: acasă înseamnă drum de ţară prăfuit, dealuri împădurite, uliţe largi şi case pitice, dar pline de viaţă; acasă înseamnă poarta aceea de fier, veche şi zgomotoasă dar, Doamne, cât de bine era când o auzea deschizându-se! Acasă înseamnă curtea strâmbă, pietruită în grabă, grădina mică şi casa primitoare, cu pridvor lung şi ferestre verzi. Acasă înseamnă dimineţi proaspete, cu cântatul cocoşului, zile lungi, animate de munca în grădină şi seri liniştite, pe banca din faţa porţii.

Acasă o aşteaptă vecinii, prieteni de-o viaţă. Şi ce viaţă! Îşi aminteşte cu drag de zilele istovitoare de vară, de muncile de pe câmp, de animale, de gospodăria îngrijită, de nepoţii care veneau în vizită în vacanţe şi de mâncărurile lor preferate. Fie că a fost greu, anevoios ori obisitor, tot ce a trăit cândva acolo, acasă, este acum frumos, plăcut, iar aminitirile îi umplu sufletul de bucurie pură. Nu mai contează sacrificiile, durerile, piedicile de pe cale. Privind înapoi, totul este minunat, în lumina unei vieţi implinite, pentru că acolo, ea era acasă.

Dar aici… Aici este oraşul. Aici sunt bulevarde, blocuri multe, străzi înguste şi betoane reci. Aici casă înseamnă patru pereţi străini, care niciodată nu vor fi calzi, primitori, cu atât mai mult nu vor fi niciodată ai ei. Pentru că omul sfinţeşte locul, precum se spune în popor, iar sufletul îl sfinţeşte pe om. Dar când sufletul este rupt de om, când bântuie pierdut într-o lume căreia nu îi aparţine, locul devine vid, căci omul devine gol.

Aici niciodată oamenii nu îi vor fi prieteni, oricât de binevoitori ar fi. Aici niciodată soarele nu va apune la fel de liniştit ca acolo. Aici cerul nu va fi niciodată la fel de albastru şi nici stelele nu vor fi la fel de aproape. Pentru că aici oamenii, soarele, cerul şi stelele sunt gri.

Cu privirea pierdută în acel verde infinit la care visează să se întoarcă într-o zi, bătrâna ofteză greu. Un oftat care pare să ţină în el toate visurile, dorinţele şi rugăciunile sale. Ea ştie că acel verde o aşteaptă la rândul său. Ştie că acasă va rămâne pentru totdeauna acasă şi chiar de-ar fi să se întorcă acolo numai pentru a se odihni, se va întoarce. Căci nici odihna nu-i tihneşte sufletului între atâtea griuri.

cluj-napoca, mai 2009

update: S-a întors. Acum se odihnește. În verdele infinit de acasă.