Astăzi mi-am luat toate lucrurile care m-au însoțit în cei trei ani de studenție și le-am dus acasă. Greu episod…

Ajunsesem să cred la un moment dat că nu m-am atașat realmente de niciunul dintre cele trei apartamente în care am locuit de-a lungul acestui timp, mai ales de ultimul, în care nici n-am apucat să petrec prea mult timp ce-i drept… Acum însă trebuie să mă recunosc învinsă de propriile sentimente. O victorie care merită pe deplin!

Ceea ce am trăit în acești trei ani nu încape în cutiuța mea cu cuvinte alese. De la episoade glorioase, imposibil de uitat chiar și pentru cei din jurul meu, până la frânturi aleatorii din zile la întâmplare, toate și fiecare dintre aceste elementele de viață de Cluj sunt comoara mea veșnică!

Nu le-am acordat prea mare importanță în momentul în care ele se desfășurau – mi se părea ciclul normal și natural al vieții. Acum, eu trec prin focul purificator al rememorării și ele – clipele – odată cu mine, devenind în final Eu.

E atât de dureros, dar infinit de frumos în același timp!…

Școala n-am terminat-o; mai am de dat licența. Cu toate astea, împachetarea asta, pregătirea, așteptarea în apartamentul gol și drumul spre casă m-au făcut să simt până în miezul cărnii că spun adio unui prieten care face parte din mine. Viata mea de Cluj este o ființă de care m-am despărțit subit. Credeam, din nou, că e ciclul natural al vieții… Când eram în pragul ușii mi-am dat seama de gravitatea situației.

Poate chiar e ciclul natural al vieții. Și doareeee… al naibii! Și chiar dacă știu, mental și cognitiv, că am să mă întoc acolo și că am să mai trec pe-acolo, simt că am pierdut Clujul definitv!… De ce? Fiindcă lucrurile nu mai îmi sunt acolo? Pentru că nu mai relaționez material cu energia locului? Pentru că nu am mai lăsat, ca Hansel și Gretel, indicii ale existenței mele în acel loc?

Și atunci mă întreb, ce e omul, omul care sfințește locul? Eu, să zicem, ce sunt pentru Cluj și pentru Mine? Sunt hainele pe care le am? – De 80% dintre ele vreau să scap cât mai urgent, iar restul oricum nu contează… Sunt obiectele pe care le posed? – Am făcut crize de nervi când mi s-au spart paharele, m-am perplexat când mi s-au rătăcit din lucruri și m-am revoltat când mi-am distrus o oarecare haină iar acum nici nu mai contează oricum. Sunt cărțile pe care le-am mutat de pe un raft pe altul, în fiecare apartament? – Bine că le-am adus de la Oradea; pe unele dintre ele nici măcar nu le-am deschis iar restul… nu contează. Sunt bijuteriile, chitara și rachetele mele de tenis? – Nici măcar nu-mi mai amintesc cum au ajuns dintr-un oraș în altul și oricum nu contează. Sunt pielea pe care am smuls-o, părul pe care l-am ars, lacrimile pe care le-am uscat, gândurile pe care le-am fugărit, zâmbetele pe care le-am dăruit, fericirea pe care am vânat-o, crizele pe care le-am înecat, apa pe care am purificat-o, aerul pe care l-am oxidat, îmbrățișările, serile târzii, oamenii zgomotoși, proiectele de școală, străzile fumurii, băutura, acidul și mierea, fiecare răsărit și fiecare apus, orice suspin și respirație, tu, eu, eu, tuuuuu?!

Oricât de hoinar e spiritul meu în general, acum pot să spun un lucru din miezul adevărului de moment: urăsc să mă mut!!… Dar iubesc. Și asta uneori doare. Pentru că ești tot, și atunci când o despărțire o simți ca și cum te-ai rupe de tine însuți, într-adevăr te rupi pe dinăuntru.

Now let the tears roll down your cheeks, pretty girl, and may your cry be your good-night lullaby…

Advertisements