Category: earth


Romania. 2012.

Mori inainte sa te nasti, daca ai nenorocul ca parintii tai sa fie indeajuns de saraci incat sa nu-si poata permite sa-i strecoare medicului cateva sute de euro in buzunar. Mori si daca ai tai sunt bogati, dar indeajuns de neinspirati incat sa arate asta. De fapt, ai mai multe sanse sa mori asa, fiindca aceiasi medici sunt in stare sa o lase si pe mama ta sa moara pe masa de operatie, cu tine cu tot, daca tatal tau nu cedeaza presiunilor de a-si varsa monetarul in aceleasi buzunare jegoase. Fiindca ei stiu ca are de unde!

Mori daca te nasti cu malformatie la inima, pentru ca statul a inchis singura clinica din tara care te poate opera, institutia fiind una perfect functionala. Mori si in oricare din urmatoarele luni de viata, pentru ca acelasi stat livreaza cu luni de zile intarziere vaccinurile esentiale nou-nascutilor si sugarilor.

Mori jucandu-te in curtea blocului pentru ca vecinul nu-i pune botnita cainelui sau agresiv, mori la gradinita pentru ca esti hranit cu mancare stricata sau muscata de rozatoare, mori la scoala pentru ca un coleg a venit cu pistolul tatei la ore si mori de plictiseala in facultate, pentru ca sistemul de invatamant nu ti-a oferit si nici nu pare sa-ti ofere vreun sprijin real pentru ce te asteapta in viata.

Mori de disperare la locul de munca, pentru ca in marea majoritate a institutiilor nu se incurajeaza un mediu de lucru armonios, competitivitatea, performanta sau recunoasterea corecta a meritelor. Duci cu tine acasa toata duhoarea asta a mortii, pentru ca este mai apasatoare decat poti suporta si ajungi sa le omori si celor pe care-i iubesti cel putin starea de spirit, daca nu si orice dorinta de a se afla in preajma ta. Iar asta este ultimul lucru pe care ti-l doresti dar, hei, cine vrea sa stea langa un om care este tot timpul la pamant?

Mori ca adult, pentru ca nu-ti permiti sa-ti iei o casa (nu mai pomenim de masina sau alte buni “auxiliare”) decat prin credit bancar. Mori ca parinte, pentru ca nu reusesti sa intretii un trai decent pentru copiii tai, decat prin credite de nevoi personale. Mori ca pensionar, pentru ca dupa zeci de ani de munca si cotizatii la CNAS, ANOFM, ANAF samd, statul nu iti pune la dispozitie  medicamentele care este obligat prin lege sa ti le ofere si nici minimul de servicii medicale decente. Tot ca pensionar, mori cu un venit de 100 euro/luna – recompensa statului in urma acelorasi zeci de ani de munca pe care i-ai prestat.

Mori de mult mai multe ori, mai spectaculos si mai dramatic, daca ai nesansa sa te nasti femeie, daca ai nenorocul sa fii gravida, daca ai bafta sa fii somera sau daca ai cinstea sa ajungi o batrana singura.

N-am vrut niciodata sa plec de aici. Nici nu zic ca in alte tari banii cresc in copaci, cainii umbla cu covrigi in coada si statul are grija de tine ca de unicul fiu. Dar nici n-am sa stau la pula statului roman, ori a mediului privat infect din Romania, care nu-ti recunoaste nici macar un lucru de baza: statut de fiinta umana, ci te face sa te simti ca o minora sechestrata si violata in fiecare zi, in timp ce iti promite ca te elibereaza din cosmar, daca il lasi sa te mai futa o data.

E adevarat ca speranta moare ultima, iar la mine a murit. Am incetat sa mai cred sau sa mai vreau sa fac o diferenta, oricat de mica, in sistemul asta de cacat. Nu mai vreau sa afisez un exemplu singular si sa sper ca va fi observat, preluat, inmultit si ca la un moment dat s-ar putea transforma intr-un fenomen indeajuns de puternic incat sa duca in timp la vindecarea molimei din jur.

Am incetat chiar si sa cred ca pot razbi prin jungla asta de buruieni si maracini la nivel personal, avand un singur scop: sa-mi traiesc viata. Pur si simplu.

De azi inainte sunt o egoista convinsa: ma conserv, ma menajez si imi vad de propriul bine si de propriul interes.

De azi inainte sunt o “individualista”: imi indrept bunele intentii individual, spre fiecare om in parte care consider ca merita si care ma trateaza la fel.

Restul: sunteti toti o apa si-un pamant, vlastari ale sistemului care va invata sa va vindeti copiii, sa va bateti nevestele, sa va abuzati angajatii sau sa va lasati parintii sa moara de foame la batranete. Va doresc sa aveti parte exact de atata bine cat oferiti iar ce-mi doriti, sa vi se intample voua!

 

p.s. Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor si pentru limbajul explicit, daca aduce leziuni vreunuia dintre voi.

Advertisements

Urăsc oamenii perfecți

Urăsc oamenii perfecți. Care au crescut într-o familie perfectă, care i-a dat la o scoală perfectă, în care s-au perfecționat într-un mod perfect. Oamenii perfecți, care au lucrat ani de zile într-o companie perfectă, unde au învățat să-și facă treaba perfect. Urăsc perfecțiunea cu care, la alți ani de zile după ce au ieșit din respectiva companie perfectă, continuă să își facă treaba în același stil perfect.

Dar mai mult decât toate astea, urăsc modul în care, atunci când sunt învățăcel, îmi prezintă stilul lor perfect de a face lucrurile, impunându-mi cu perfecțiune aceeași exigență care i-a adus pe ei la forma perfectă în care se prezintă astăzi.

Mă f** în perfecțiunea voastră! Nu vreau cutiile de metal în care ați fost învățați să gândiți, nu vreau ceasul atomic pe care să-l respect cu o sfințenie bolnavă, nu vreau acte semnate doar în chenar și nici liniile voastre crețe de pe față, inimă sau minte, pe trupul sau pe spiritul meu.

În cel mai bun caz, vreau disciplină. Dar asta e cu totul altceva. Se face cu mai mult stil, cu mai mult simț și cu mai multă conștiință decât mai aveți voi, după toată perfecționarea prin care ați trecut.

Vreau să învăț, nu să execut. Vreau să operez manual, nu să apăs butoane. Vreau să creez nu să ordon. Vreau să fiu om, nu un robot care își face treaba fără cusur, dar își pierde viața pe drum, devenind perfect.

Vreau să devin o defectă, dar în care să bată inima la fel de tare ca în prima secundă de viață. Vreau să îmi exprim imperfecțiunea difuz și desicronizat, dar neted, calm și cât se poate de uman. Iar dacă asta înseamnă să greșesc pe drum de mii de ori, am s-o fac asumat.

Fiindcă decât să am satisfacția unei profesii perfect executate, prefer de mii de ori să am satisfacția unei vieți pline de greșeli. Because anyone who has never made a mistake has never tried anything new – Albert Einstein.

Windblown

Azi am început ziua cu nervi. Să fie dimineața asta în sine, să fie ziua de ieri sau cea trecută, să fie toanele unei stări irascibile de moment sau un episod întreg, ce se așterne pe mai multe zile? – nu știu.

Ieri am fost obosit. Ieri n-am vrut să mă trezesc atât de dimineață, n-am vrut să simt frigul ăla odios, n-am vrut să ies din casă și n-am vrut să dorm după-amiaza în bucăți. Ieri mi-au tremurat picioarele, mi-au scăpat mâinile, m-a durut călcâiul și mi-am pierdut ochii în imagine. Ieri am obosit.

Alaltăieri am fost trist. Alaltăieri… n-am trăit. Alatăieri m-am târât existențial între idei, proiecții, frici și neșanse. Alaltăieri am stat în cumpănă, m-am dres, am filtrat și am lăcrimat. Pentru prima dată după multă vreme, ziua de alaltăieri a trecut fără s-o simt, fără să-mi dau seama, fără s-o știu. Alaltăieri a durut. Fiindcă o zi înainte a fost ziua în care mi-am pierdut libertatea.

Zburdam cu atâta fericire acum o lună când, mulțumită de modul în care s-au așezat în cele din urmă lucrurile, reușisem să scap de o lucrare de licență. Un lucru mic, un sentiment grand. Simțeam într-adevăr și o spuneam cu atâta convingere: Sunt un om liber!

Vineri nu mi-a plăcut. Vineri a fost o zi care nu mi-a plăcut, profund, după multă vreme. După ce apucasem să mă plâng, chicotind, că mă dor pomeții de la atâta râs întins pe fața-mi, vineri am ajuns să-mi dau seama că am petrecut o zi întreagă cu sprâncenele adunate și cu chipul înnegrit. N-am fost de acord cu vineri. N-am vrut-o, n-am cerut-o, n-am dorit-o, n-am primit-o. Dar cel mai important: n-am acceptat-o.

Socotelile mele cu zilele vălurite nu s-au încheiat. Mai am de spus un definitv și puternic NU, după care vântul ăsta care-mi vâră stările de spirit dintr-un cotlon în altul poate să-și facă liniștit calea spre alte zări. Pentru că nu n-am vrut, nu l-am cerut, nu l-am dorit, nu l-am primit. Și n-am să-l accept. Iar dacă a venit, am învățat. Dar să plece. Îmi vreau soarele înapoi!

Nothing is for free

Cred că mi-am pierdut [în sfarșit!] încrederea deplină pe care o acordam apriori oricărui om pe care-l întâlneam. Porneam în orice relaționare socială cu „prezumpția de nevinovăție” la înaintare. Toți îmi păreau cinstiți, cu bune intenții, corecți, cu o predispoziție generală spre bine și pozitiv, ca să n-o mai lungim! Credeam că adevărata natură a omului era de-a binelea aceea frumoasă, ori dacă nu, cel puțin neutră.

Nimic nu e gratis însă. Pentru cutia de popcorn pe care amicul ți-o cumpără în parc, așteaptă în schimb recunoștință și gratitudine. Plicul de ceai pe care l-ai luat din cutia colegei de apartament va fi plătit cu biscuiți. Sau alune. Sau ce-i mai avea tu pe-acolo. Cana de cafea băută la vecina de palier se achită cu respect, salutări grațioase chiar și-atunci când nu-ți vine și mai ales cu respect. Din nou, da.

Atunci când primești o invitație prea bună ca să fie adevărată, este prea bună ca să fie adevărată! Atunci când accepți invitații repetate, prea bune ca să fie adevărate, nota de plată te va costa scump: pe tine însuți sau prietenia cu omul în cauză. Atunci când prietenia cu un om pare prea bună ca să fie adevărată, este prea bună ca să fie adevărată. Atunci când ai deja mulți „prieteni” prea buni ca să fie adevărat, întreabă-te cât ești tu de adevărat, de ești atât de bun.

Nu mai cred că totul este doar ceea ce este. Nu mai pot gândi eminamente pur. Efectiv nu mai pot să nu văd valențele și interpretările multiple din spatele tuturor „frumuseților”.

Știu că zâmbetul pe care vreau să îl ofer gratis mă va costa cel puțin o interpretare greșită. Știu că o ținere de mână poate fi luată drept îngrădirea libertății. Știu că o îmbrățișare va fi un gest social intruziv peste limite. Știu că dacă-ți cer un foc să-mi aprind țigara, o să te aștepți să-ți suflu senzual fumul în față. Știu că dacă mă chemi la tine să ne uităm la un film, nu o să ne uităm la un film. Știu că am să plătesc scump orice drăgălășenie, orice intenție bună, orice deschidere, orice apropiere, orice permisiune, orice gram de păsare și orice minut de atenție pe care îl acord. Știu că dacă te ascult, o să mă răpești; dacă te privesc, n-ai să-mi mai dai drumul; dacă te las să te apropii, am să plec eu; dacă vreau pur și simplu să-mi așez capul pe umărul tău, ai să mă vezi goală; dacă-ți zic să ne jucăm șotron, o să vrei să ne uităm la film…

Ajungem să facem asta pentru că ne este prea foame. Ne e o foame teribilă de deschidere, de afecțiune reală, de sentimente pure și de gesturi nealterate. Și-atunci, tocmai de-aceea, îmi vine să le ofer. Dar când le ceri, îmi vine să mă-nchid cu totul, de teamă că foamea ta mă va devora complet.

Și-atunci degeaba vreau să zâmbesc frumos; va fi prea mult. În zadar aș rămâne amabilă; m-aș vinde pe bucăți. Nu mai are niciun rost să-mi cer scuze; ele n-ar însemna nimic odată ce te-ai uitat în ochii mei, mi-am plecat capul pe umărul tău și am jucat șotron împreună.

Așa că dacă vrei, dragă omule, să rămâi copil, iată, te vei găsi într-o lume în care nu te va costa să primești; nu-ți face iluzii, n-ai să primești nimic. Te va costa să oferi. Și te va costa cel mai mult să te menții. Tu. Așa cum îi vrea să fii.

dexonline.ro/definitie/invidie

INVÍDIE, invidii, s. f. Sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia; pizmă. – Din it.lat. invidia.
Sursa: DEX `98

Demoni vechi

Din isteriile vechilor câmpuri de luptă [pentru „nimic”]:

Te trezești devreme într-o dimineață, din cauza unui vis groaznic și în următoarele două-trei ore te chinui să-ți scoți din minte ce-ai visat și să-ți regăsești locul în pat. Nu reușești și la un moment dat te ridici cu greu din locul în care ai zăcut o noapte întreagă. Fără niciun chef de nimic, urmezi rutina oricărei dimineți banale, inversând ordinea logică a unor acțiuni, fără a te gândi însă la asta. Parcă fără voie, dar împins de un instinct banal, iei micul dejun și-apoi îți vezi de treaba ta.

Dar care e treaba ta? N-ai nimic definit, clar de făcut… așa că-ți găsești tu ceva. Citești niște mărunțișuri, îți găsești de lucru prin casă, însă totul e atât de sec, încât simți nevoia de a face ceva productiv. Pui mâna pe o carte și exersezi pentru un examen. Termini repede un capitol, mai repede decât te-ai fi gândit și-o pui deoparte. Trebuie să mai faci ceva, dar ce? Astea e mult prea plictisitor și cel puțin în momentul ăsta nu pare a fi deloc <<productiv>>.

Simți că vrei, că trebuie să ieși, să evadezi dintre pereții care parcă urlă să te-nhațe! Dar unde? Cu cine? Cu ce motiv? Pe cine să suni, pe cine să chemi cu tine? Și din nou, unde? …Vrei să mergi la ei? Dar e absurd să te auto-inviți așa, din senin, la unii sau la alții! Și totuși, dintre toate astea, întrebarea cea mai arzătoare e <<Cu cine?>>…

Ești nou în oraș; un biet student, pierdut printre alte mii de specimene asemenea ție. Da, e adevărat, cunoști câțiva dintre ei – prea puțini însă pentru a găsi omul potrivit. Gândul îți fuge la vechii tăi prieteni, dar știi că asta nu te-ajută cu nimic și nici nu-ți face bine, așa că revii la ceea ce te frământă acum!…

<<Cu cine? Cine? Poate, dacă sun, e un moment nepotrivit. Or fi la cursuri, acasă – obosiți, sau deja ocupați cu ceva important.>> Poate unii dintre ei sunt sunt la fel de plictisiți ca tine și o simplă ofertă i-ar bucura peste măsură… Dar care din ei? Și brusc acele puține variante devin prea multe pentru mintea ta, deja foarte obosită.

Deja nu te mai uiți la ceas – timpul trece prea încet, prea dureros, prea apăsat. Îți iei inima-n dinți, te pregătești alene și ieși, fără niciun chef, pe stradă. Fără o țintă anume, începi să mergi, într-un ritm ce-ți afișează întocmai plictisul. Ai ochii goi și-n privirea ta nu se poate citi nimic… Nimic înafară de același gol pe care-l împrăștii în jur ca o stafie.

Ții capul sus, însă nu privești spre nimic. Cu toate astea, vezi tot. Vezi copacii de pe marginea drumului, mașinile ce trec în goană pe lângă tine, oamenii care uneori te fixează și te împung cu privirile lor. Însă nu-ți pasă. Acasă te-ar durea; aici însă nu ești acasă… nimic nu contează sau, mai bine zis, nimic nu are importanță. Nu poți numi nimic <<al tău>>. Acești copaci pe lângă care treci, nu vor fi niciodată ai tăi. Străzile pe care le străbați nu vor fi niciodată ale tale. Te simți ca o picătură de apă care tânjește să cadă în paharul ei. Toate siluetele gri care trec pe lângă tine și tot acest cadru șters în care ele bântuie nu înseamnă nimic pentru tine.

Brusc, în tot acest nimic care nu este al tău, găsești ceva cu care te identifici, fuzionezi chiar! Zărești numele orașului în care <<acasă>> înseamnă <<al meu>>, despre orice ar fi vorba. Privești intens acele litere, iar cele câteva secunde în care îți fixezi cu ochii singura identitate, se transformă într-o mică eternitate.

La fel de brusc cum te-ai regăsit, te pierzi din nou în marea de oameni care traversează strada, la semaforul unde stăteai și tu… Și mergi mai departe. Același mers plictisit. Aceiași ochi goi. Aceleași străzi care nu sunt ale tale. Aceleași locuri în care nu cauți niciodată cu privirea fața vreunui cunoscut, fiindcă știi că n-o vei găsi. Așa cum nimeni nu te va găsi niciodată pe tine, acolo. Fiindcă tu nu ești al lor!…”

cluj-napoca, 2008

Asta e femeia?

„[…] Mă cuprinde mirarea că împotrivirea ei slăbește. Lidia dă mereu înapoi și, în retragere, atinge transperantul care se clatină, lăsând un fir de lumină să pătrundă în odaie. Se lipește tot mai mult de mine, ca să n-o văd în cămășuță. Înfruntându-ne, mereu, ajungem lângă pat. Ea cade și, în cădere, mă trage și pe mine. Nu înțeleg ce-a fost: s-a împiedicat sau…

– Capitulezi?

– Da, șoptește, cu ochii închiși.

Are suflarea pripită și fierbinte, iar trupul îi arde ca jarul.

– Atunci îmi dai fotografia?

– Ia-mă pe mine, prostule…

Mă simt zdrobit, buimac. O senzație de toropeală plăcută mă copleșește. Nu-mi dau seama cât zăbovesc în starea asta și nu știu cum s-a întâmplat toată întorsătura: din învingător am devenit învins și din senin a coborât o vrajă, schimbând sorții. Când mă trezesc, trag cu coada ochiului să vad ce face Lidia. Se bucură de biruința ei? Dar ea zace alături, cu fața descompusă și cu ochii închiși. Pieptul abia îi saltă, parcă n-ar mai răsufla. E goală, un picior îi atârnă pe marginea patului.

Nu-mi vine a crede. Cum, și Lidia este înfrântă? Și ea zace cu mădularele zdrobite? E de neînchipuit cât de ciudată a fost lupta asta…

Sunt asudat tot. Îmi șterg nădușeala de pe frunte cu un pui de pernă. Mi-e sete. Aș bea o vadră de apă, fără să mă satur. Îmi pare rău s-o trezesc, deși acum n-o mai pot suferi lângă mine. Goliciunea Lidiei mă irită și o acopăr, trăgând un colț al cuverturii peste mijlocul ei. În clipa aceea îmi scapără în minte marea întrebare ce mă frământă de câțiva ani: <<Asta e femeia?>>”

Mihail Drumeș – „Elevul Dima dintr-a șaptea”

Teoria tâmpită a competiției

Cred că e o genă în construcția noastră de bază, de începe să se manifeste atât de devreme! Nu știm încă să ne pronunțăm corect propriul nume și habar n-avem ce să răspundem la întrebarea „câți ani ai?”, dar știm foarte clar că grebla și lopățica noastră trebuie să fie mai frumoase decât ale tovarășului de joacă. Păpușa pe care o zdrențurim în fiecare zi, deși este la fel cu cea a vecinei, e mai drăguță, doar pentru că… e a noastră[?].

Creștem, ajungem la școală și începem să ne întrecem cu colegul de bancă: cine are pixuri mai colorate, freza mai trăsnită sau ghiozdanul mai interesant.

Ca fete, ne asigurăm că avem părul mai lung decât cealaltă, fusta mai roz și ajungem la vârsta la care contează și tocul mai înalt. Ca să nu mai zic de sâni…!

Alergând între nenumăratele nimicuri cotidiene, ne grăbim să ajungem la trecerea de pietoni mai repede decât necunoscutul de alături. Ca să stăm la stop. Accelerăm pentru a ajunge înaintea celuilalt la… primul semafor roșu! Și evident, alergăm pe trepte în sus, ca să intrăm mai repede decât vecinul în apartament.

Zi de zi pășim încordați și plini de tensiune, dar avem grijă să observăm că pantalonii noștri sunt mai „în trend” decât ai tipului care trece pe lângă noi, că freza noastră stă mult mai bine și că prietena noastră e mai frumoasă decât „țoapa ăluia”.

Noi, fetele, găsim instantaneu, instinctiv și aș putea spune chiar genetic, adversare și subiecte de comparație în suratele noastre. [Nu mă întreba „De ce?”; asta e o enigmă încă și pentru mine]. Chiar dacă e o biată anonimă ce are nenorocul să se afle pe același bulevard ca noi, avem grijă să o ostracizăm în propriul nostru monolog interior: „Ia uit-o p’aia cum vine! Ce mers are! Și cum îi stă păru`! Pfa!… Da` ce-i cu hainele alea? P’asta a văzut-o oglinda înainte să iasă din casă?” etc…

Noi trebuie să avem o petrecere mai fastuoasă decât a prietenilor, o plasmă mai mare decât a vecinului și o mașină mai tare decât a cumnatului [pe care o conducem doar de două ori pe săptămână, pentru că are consumul – ați ghicit – mai  mare!]. Dar e mai tare!

Apăsăm FFW* toată viața și nici atunci când ajungem mai bătrâni, mai bolnavi și mai ruginiți decât alții, nu suntem sătui…

Vrem o… moarte mai sigură? Sau ce? Fiindcă mi se pare că dacă „trăim” așa în fiecare zi, nu ne asigurăm o viață la comparativul de superioritate [a se citi „mai”],ci doar o „zdreanță” mai glorioasă decât a celuilalt.

Felicitări?…

*Fast Forward