Tag Archive: iluzie


Manifest

În somn, letargie, anestezie și hipnoză…

M-am plâns de sistem, am dat vina pe lucruri exterioare mie și am arătat cu degetul tot ce dezaprob. Îmi mențin ideile: tot mai cred că sistemul e de căcat, că oamenii nu sunt atât de buni pe cât pot fi și că acțiunile lor sunt profund corupte.

Mă scârbește în continuare statul român care nu m-a ajutat cu nimic în toți anii ăștia, dar care nu încetează să mă facă să râd în fiecare zi. Un stat din grija căruia puteam să mor sugar, care în 15 ani de școală mi-a schimbat sistemul de învățământ de vreo 9 ori, în care plătesc pentru apa de ploaie care îmi cade pe acoperiș, în care am impozite mai mari în fiecare an, putere de cumpărare tot mai mică și căruia îi datorez 129 ron impozit pe profitul în valoare de 0 lei pe care l-am realizat anul trecut cu un amărât de PFA, pe care m-a costat mai mult să-l închid decât să-l deschid.

Sunt la fel de sătulă de lumea asta stricată, care îmi spune în față că femeie fiind, pot reuși doar stând în patru labe, în genunchi sau pe spate; în care verticalitatea pare a fi rezervată exclusiv poziției erecte. O lume de sucită pe dos, în care primul motiv pentru a nu fi angajată pe termen lung este capacitatea mea de a da naștere unui copil (nu contează dacă eu vreau sau, dimpotrivă, că nici măcar nu mă gândesc la asta: contează doar că sunt capabilă.) Interesant cum capacitățile mele pe alte paliere sunt total eclipsate de această „opțiune de bază” cu care m-a înzestrat natura.

Sunt încă dezgustată de depravarea continuă a domeniului în care aș fi vrut să-mi fac meseria, de splălările pe creier în masă ce apar la tot pasul, de manipulările fără scrupule care se fac în văzul întregii lumi și mai ales de toate mesajele din jur care vor doar să-mi hrănească frica.

Știti ce? Mă p** pe toate astea!

Trezirea nu e ușoară. Cu cât mă trezesc mai mult, cu atât sunt mai conștientă: de mine, de context, de ceilalți, de Univers, de Viață și de Existență. De fapt, viața în sine nu e ușoară!

Dar nici nu trebuie să fie. M-am saturat de truismul ăsta! Toată lumea se scâncește în stânga și-n dreapta că viața nu e ușoară. Evident! Altfel, ce-am mai căuta aici? Sau am uitat că „nu suntem ființe umane care trăiesc o experiență spirituală, ci ființe spirituale care trăiesc o experiență umană”?(1) Da, am uitat… Eu, una, tot uit din vreme în vreme…

Uit sau mă fac că uit. Îmi fură imaginea „bubele” sistemului, răutatea oamenilor, neșansa proprie și evident, neputința în fața tuturor acestora.

Dar știți ce n-am făcut? Nu mi-am făcut curaj. Nu mi-am făcut curaj să demasc mirajul exagerat al bețelor în roate venite din exterior, curaj să le văd adevărata dimensiune și realul scop, curaj să văd că toate reclamațiile pe care le am de făcut în ceea ce privește circuitul propriei vieți duc înapoi doar la mine. Sunt singura responsabilă de ceea ce am făcut, de ceea ce nu am făcut și de motivele adiacente. Iar urmările tuturor acestor decizii sau indecizii sunt meritul meu propriu și exclusiv.

Pe măsură ce mă trezesc, sunt din ce în ce mai conștientă de cât sunt de mică, de cât de puține știu de fapt, de câte mai am de învățat și de faptul că mereu apar altele noi! Nu e plăcut. Mă așteptam ca „atunci când o să cresc mare”, să le știu pe toate și să mă desurc să trăiesc fără prea mari probleme (de parcă viața asta ar fi vreo mașină pe care înveți să o conduci după ce mergi la școală!). Sigur am înțeles eu ceva greșit pe drum…

Pot în continuare să-mi pierd timpul scâncindu-mă și eu, la fel ca mulți alții din jurul meu, fără a rezolva vreodată ceva. Sau pot să-mi asum odată pentru totdeauna trecutul și să-mi văd cu adevărat de prezent, cu toate valențele lui:

  • cu faptul că deși ”Ignorance is bliss” as they say, există o mult mai mare plăcere în a fi treaz și conștient;
  • cu faptul că dacă ești treaz și conștient, îți dai seama că acel „mic” nu vine la pachet cu „neputincios”;
  • cu faptul că odată ce îți cunoști adevărata putere, descoperi că unul dintre marile farmece ale vieții este de a învăța constant ceva nou;
  • cu faptul că o viată „perfectă”, așa cum mi-o imaginam cândva, ar fi de fapt una foarte anostă;
  • și mai ales cu faptul că singurele piedici reale sunt cele pe care mi le pun singură.

Da, voi continua să trăiesc într-un stat absurd, într-o lume infectă, în contexte compromise. Sunt conștientă de asta și am renunțat de mult să mai vreau să repar lumea. Așa că îmi propun să f*t statul cât pot, să ignor lumea cât mai mult și să fac ce-am de făcut de fapt, câtă vreme sunt pe-aici, indiferent de contextul în care mă aflu, de nivelul de degradare pe care îl am în jur, de frica ce mocnește la fiecare colț.

Și să cred în mine. Dacă ce-mi este exterior nu mă ajută, măcar eu însămi să nu mă-ncurc.

Vă doresc trezire plăcută, viață frumoasă and may your thoughts be kind to you!

(1)Pierre Teilhard de Chardin

Advertisements

Oamenii, eu, ea, noi toți

Îmi sunt indispensabili oamenii cum îmi este indispensabilă viaţa. Sunt mai mult decât un animal social, sunt o particulă din atomul vieţii. Şi am nevoie de ei… de oameni.

De câteva săptămâni mă urmăreşte – uneori ajungând chiar să mă obsedeze – dorinţa de a cunoaşte pe cineva. Acel cineva anume reprezintă pentru mine un câmp infinit de noi experienţe, de noi sentimente, de viaţă proaspătă şi plină de energie, de fervoare, reprezintă prin excelenţă efervescenţa misterului descoperirii unei noi persoane.

De ce ea? Habar n-am. Nici nu m-am mai întrebat asta până acum. Deşi am întâlnit-o de zeci de ori înainte, niciodată nu a strigat către mine „Descoperă-mă!”. Acum, fiecare privire a ei deschide o mare de posibilităţi. Fiecare întâlnire inopinată trezeşte în mine ecouri ale unor unde pe cât de nevăzute, pe atât de profunde, iar valurile acestor ecouri au puterea de a urni munţii existenţei mele.

De ce acum? Fiindcă acesta este cu siguranţă momentul perfect!

De ce vreau asta cu o dorinţă atât de acerbă, aproape hărţuitoare? Răspunsul e dincolo de tot ceea ce cuvintele lumii ar putea încătuşa în forma lor scrisă ori spusă. Fac totuşi o încercare…

Ea… este o „operă de artă în mişcare” – cum am auzit odată spunându-se despre cele mai frumoase femei – este un mister suprem, un ideal ce pare atât de intangibil, încât atrage după sine o dorinţă de cunoaştere direct proporţională cu forţa intangibilităţii sale. E idealul perfecţiunii, iar dacă spunând asta înseamnă că mă plasez mai prejos, dorindu-mi totodată să mă înalţ spre ea, atunci astfel voi fi!

De ce nu sunt mulţumită cu mine însămi şi-mi doresc să fuzionez, răpindu-i câteva fărâme de energie? Pentru că ea a ajuns deja acolo unde şi eu îmi doresc nespus de mult să ajung într-o zi.

Poate, ori, cu siguranţă nu cunosc toate detaliile corolei care-o fac să strălucească astfel, dar am nevoie de o bucăţică din ce e ea acum, o fărâmă care să mă ajute să mă înalţ şi să prind săgeata viselor, ce am lansat-o cu multă vreme în urmă. Pentru că, defapt, noi toţi asta facem. Ne propulsăm cu încredere visele şi dorinţele în univers, cu deplina speranţă că undeva, cândva, le vom prinde şi ele se vor împlini…

Şi eu voi ajunge cândva, la un moment dat al vieţii mele – poate nici pe departe cel mai bun – când încă nu-mi voi fi atins măcar visul. Dar atunci, chiar când voi fi pe câmpul de luptă, cineva mă va vedea strălucind. Va spune „Vreau viaţa ei perfectă. Vreau măcar o bucăţică din energia ei, care să mă ajute să mă înalţ spre culimle universului…” Oare voi şti? Oare voi simţi?

Cred că aici se plasează paradoxul viselor noastre: observați cum, în căutarea noastră fiind, nu suntem niciodată mulţumiţi cu noi înşine. Vrem mereu să fim celălalt, cealaltă. Până la urmă obţinem de la fiecare o frântură de energie pe care, asemeni unui olar bătrân, o modelăm în forma artei supreme: propria noastră fiinţă, propria noastră viaţă. Dar oare ştim? Oare simţim când devenim noi înşine?…

cluj-napoca – oradea, 2009