Archive for December, 2011


Ce ciudat!…

Astăzi mi-am luat toate lucrurile care m-au însoțit în cei trei ani de studenție și le-am dus acasă. Greu episod…

Ajunsesem să cred la un moment dat că nu m-am atașat realmente de niciunul dintre cele trei apartamente în care am locuit de-a lungul acestui timp, mai ales de ultimul, în care nici n-am apucat să petrec prea mult timp ce-i drept… Acum însă trebuie să mă recunosc învinsă de propriile sentimente. O victorie care merită pe deplin!

Ceea ce am trăit în acești trei ani nu încape în cutiuța mea cu cuvinte alese. De la episoade glorioase, imposibil de uitat chiar și pentru cei din jurul meu, până la frânturi aleatorii din zile la întâmplare, toate și fiecare dintre aceste elementele de viață de Cluj sunt comoara mea veșnică!

Nu le-am acordat prea mare importanță în momentul în care ele se desfășurau – mi se părea ciclul normal și natural al vieții. Acum, eu trec prin focul purificator al rememorării și ele – clipele – odată cu mine, devenind în final Eu.

E atât de dureros, dar infinit de frumos în același timp!…

Școala n-am terminat-o; mai am de dat licența. Cu toate astea, împachetarea asta, pregătirea, așteptarea în apartamentul gol și drumul spre casă m-au făcut să simt până în miezul cărnii că spun adio unui prieten care face parte din mine. Viata mea de Cluj este o ființă de care m-am despărțit subit. Credeam, din nou, că e ciclul natural al vieții… Când eram în pragul ușii mi-am dat seama de gravitatea situației.

Poate chiar e ciclul natural al vieții. Și doareeee… al naibii! Și chiar dacă știu, mental și cognitiv, că am să mă întoc acolo și că am să mai trec pe-acolo, simt că am pierdut Clujul definitv!… De ce? Fiindcă lucrurile nu mai îmi sunt acolo? Pentru că nu mai relaționez material cu energia locului? Pentru că nu am mai lăsat, ca Hansel și Gretel, indicii ale existenței mele în acel loc?

Și atunci mă întreb, ce e omul, omul care sfințește locul? Eu, să zicem, ce sunt pentru Cluj și pentru Mine? Sunt hainele pe care le am? – De 80% dintre ele vreau să scap cât mai urgent, iar restul oricum nu contează… Sunt obiectele pe care le posed? – Am făcut crize de nervi când mi s-au spart paharele, m-am perplexat când mi s-au rătăcit din lucruri și m-am revoltat când mi-am distrus o oarecare haină iar acum nici nu mai contează oricum. Sunt cărțile pe care le-am mutat de pe un raft pe altul, în fiecare apartament? – Bine că le-am adus de la Oradea; pe unele dintre ele nici măcar nu le-am deschis iar restul… nu contează. Sunt bijuteriile, chitara și rachetele mele de tenis? – Nici măcar nu-mi mai amintesc cum au ajuns dintr-un oraș în altul și oricum nu contează. Sunt pielea pe care am smuls-o, părul pe care l-am ars, lacrimile pe care le-am uscat, gândurile pe care le-am fugărit, zâmbetele pe care le-am dăruit, fericirea pe care am vânat-o, crizele pe care le-am înecat, apa pe care am purificat-o, aerul pe care l-am oxidat, îmbrățișările, serile târzii, oamenii zgomotoși, proiectele de școală, străzile fumurii, băutura, acidul și mierea, fiecare răsărit și fiecare apus, orice suspin și respirație, tu, eu, eu, tuuuuu?!

Oricât de hoinar e spiritul meu în general, acum pot să spun un lucru din miezul adevărului de moment: urăsc să mă mut!!… Dar iubesc. Și asta uneori doare. Pentru că ești tot, și atunci când o despărțire o simți ca și cum te-ai rupe de tine însuți, într-adevăr te rupi pe dinăuntru.

Now let the tears roll down your cheeks, pretty girl, and may your cry be your good-night lullaby…

Advertisements

Artistului sinucigaș

Te sinucizi încet de fiecare dată când te lași afectat de feedback-ul negativ al cuiva. Te sinucizi încet de fiecare dată când alegi să îți înmoi genunchii, să-ți încovoi șira spinării și să-ți plângi de milă în propria poală  fiindcă nu ești îndeajuns de bun și pentru acest cineva. Înțelege odată: nu vei fi niciodată îndeajuns de bun pentru fiecare cineva! Și știi de ce? Fiindcă nu pentru asta ești aici!

Îți ucizi geniul de fiecare dată când o minte prea ageră îți scoate ochii cu scobitorile iar tu o crezi și începi să plângi. Îți sufoci literalmente de grumaz spiritul creator și-l condamni la exil în neant de fiecare dată când alegi să-i crezi pe alții mai degrabă decât pe tine însuți. Îți creezi singur răni în genunchi, tăieturi în coate și julituri pe buze când muști din adevărul lor, în detrimentul iubirii pentru creație, care arde în tine.

Tu nu vezi că ești un ciudat, atât de special încât ești la fel cu toți din jurul tău?! De ce vrei să cazi până și în banalul necesității părerii și aprobării celorlalți? A, fiindcă suntem o societate și avem nevoie unii de alții? A, fiindcă ai nevoie să simți iubirea și dinspre exterior înspre interiorul tău?

Idiotule, îți zic, idiotule! Oare nu ești tu atât interiorul cât și exteriorul lumii ăsteia? Realitatea în care trăiești nu e cea pe care ți-o creezi? Energiile pe care le simți nu sunt cele pe care le propagi întâi chiar tu?

Poate exact de asta ai nevoie: să simți că nu ești „îndeajuns de bun” ca să te „doară” atât de tare încât să faci ceva în legătură cu asta, încât să acționezi asupra realității care te apasă! Ah, la asta nu te-ai gândit, nu-i așa? Te-oi fi surprins, te pomini!…

Încetează cu auto-deplângerea asta, termină cu demotivarea a cărei cupă întreagă o înghiți de fiecare dată de la prima sorbitură!… Ți-e de-ajuns un vânt potrivnic și te-ai scufundat! Ești pe fundul piscinei într-o clipită, înmulțind cu lacrimile tale apele în care te scalzi. Nu înțelegi că ele îți sunt instrument, nu povară? Inoată dracului așa cum știi că știi! Dacă scopul tău e să nu te îneci, asta vei face. Dacă scopul tău e să devii un olimpic la asta, așa va fi. Dar fă ceva!!

Nu ți-am oferit și n-am să-ți ofer discursul clasic: „Practice makes it perfect”, „FAIL stands for First Attempt In Learning” etc!… N-am să-ți îndulcesc drumul, pentru că ți-ai mânjit singur destulă vreme fața și spirtul cu gânduri și cuvinte defăimătoare. Așa că acum sau nicicând atlcândva, găsește-ți curajul și forța de a acționa, sau rămâi tăcut pe veci. Orice ai face însă, asumă-ți alegera făcută și trăiește cu ea în toate zilele tale.

[va urma…]

Gata!

Mie nici măcar nu-mi place lacul ăla! Dacă nu era ea să tot vrea să meargă acolo, poate nici nu-l descopeream. Sau dacă-l descopeream singur, poate-mi plăcea. Dar acum chiar… gata!

Și nu-mi place cum râde așa, zgomotos… Mă sperie de multe ori. Uneori aș vrea doar să tacă. Parcă aș admira-o mai pe-ndelete așa: o făptură istovită de acțiunile prea multe ale zilei, tăcută și  liniștită. La început era simpatică, așa, exuberantă și plină de viață; a fost ceea ce mi-a atras atenția. Dar acum parcă mă secătuiește de vitaliatea proprie. Așa că gata!

Și-a cerut scuze. De mai multe ori. Eu nici nu prea înțeleg ce se întâmplă. Vremea de-afară are mai mult sens pentru mine decât schimbările bruște și neașteptate din partiturile ei. Dar i-am zis: m-am obișnuit deja… Așa că gata…

Ce-i drept, e drăguță. Sunt convins că are cele mai bune intenții. Mi-e puțin frică s-o spun… dar adevărul e că nu-i [prea] iese… Și nici eu nu ies prea bine din asta. Așa că gata!

Spune lucruri frumoase. Uneori. Dar vorbeste mult. Foarte mult. Muult prea mult… Și uneori chiar îmi vine să i-o spun verde în față: Gataaaa!

Îmi place timpul petrecut împreună. Mă face să mă simt cumva special. Dar apoi mă gândesc că probabil nu e nimic special pentru ea; parcă se comportă la fel cu fiecare dintre noi… Nu știu… Oricum, când îmi vin în fire, spun gata!

E ciudată. Și fascinantă în același timp. E rea. Dar nu e cu-adevărat rea. E chiar foarte bine. Dar nu e ok, ceva nu e ok cu ea. Uneori aș vrea s-o ajut cu asta. Dar mai bine nu. Și e simpatică. Dar  e naivăăăăăă! Se stresează cu toate detaliile posibile și imposibile. Dar e și echilibrată. Ba nu. Asta nu. Și… gata!!

 

[to be continued… deci da, nu e gata. încă :)) ]

moto: Dacă rupi firul prieteniei și-l legi la loc, rămâne nod.

Trag după mine un odgon*, greoi ca o ancoră, ușor ca un fulg, mai ud decât o ploaie de toamnă, mai cald decât o întreagă zi de vară. E ros, adesea rărit bine, are și noduri… dar cel mai mult e ros… E ros de rostul său, e ros de întrebări, e ros de greșeli și dreptăți, e ros de iubire și de prea puțină ură, e ros de cuvinte, de lacrimi și de fapte…

E ros de seri târzii, de dimineți devreme, de depărtări îndelungi și de apropieri periculoase; e ros de rugină, de noroi și de limfă, e ros de curaj, de prea mult curaj, de o proastă infatuare chiar!.. E ros până și de dinții mei, de tălpile pantofilor celorlalți și de palmele mâinilor lor.

L-au ros câinii, și pisicile și frunzele copacilor pe lângă care am trecut. Îl rod sentimente sincere, dar naive, intenții bune, dar prost alese, îl arde yin-yang-ul topit și amestecat în căldarea ființei mele.

Am obosit. Mă opresc din când în când și mă întreb dacă e într-adevăr al meu sau l-a legat viața de mine. Sau poate e totuna. Mă gândesc să mă înfășor în el. De ce să nu mi-l asum? Dar dacă mă sugrumă? Ca un șarpe, ațâțat printr-un propriu blestem. Sau să-l las. Dar dacă  mi-e organ vital? Ce-aș fi fără el? Dar cu el ce sunt?

***

Îmi imaginez uneori oamenii, mergând pe drumurile lor obișnuite de zi cu zi, lăsând în urmă o ață fină, așa cum fac păianjenii când își croiesc cărări prin aer. Și-apoi văd cum toate firele astea se intersectează de mii de ori cu alte mii de fire în fiecare zi. Dar la urmă imaginea dispare. Nu găsesc o soluție.

Cred că de fapt avem cu toții odgoane după noi, și nu acele finuțe firișoare de ață pe care mi le imaginam eu. Dar ne e rușine cu ele. Sau greu. Și atunci strângem tare din ochi și le facem invizibile. Așa că atunci când ne intersectăm de acele mii de ori cu acele mii de persoane în fiecare zi, nu se creează nicio atingere, nicio intersecție a firelor, nicio rețea, niciun ghem. Așa reușim să ne apărăm, dar și să pășim înainte. Altfel, vă dați seama cât de încâlciți am fi unii în alții? De neconceput!…

***

Dacă într-adevăr am trăit deja mai bine de câteva sute de vieți și încă n-am terminat, dacă într-adevăr fiecare din aceste vieți a avut firul ei cu o misiune precisă, tare vreau să trag odgonul ăsta printr-un ac și să-mi înțep ființa străvezie din eter cu setea pentru viață pe care știu că o am undeva în venele acestei frângii.

De-acolo aș vrea să curgă lumină, înțelepciune și pace. Să nu mai calc pe odgoanele altora. Să nu le mai strivesc, să nu le mai rod la rându-mi, să nu le desconsider, să nu le disprețuiesc, să nu privesc prin ele, să le cunosc greutatea, dar și binecuvântarea. Pentru că sunt frumoase; așa grele, ude, mânjite, roase, trântite și plânse cum sunt. Sunt ale noastre și fie că vrem sau nu să o vedem, ele se încâlcesc și se încalecă  și uneori chiar se înnoadă în cele mai frumoase moduri posibile.

Dar cineva ne-a spus că trebuie să fim ființe raționale. Așa că începem iar să tragem, să smucim, să târâm și să zbierăm după noi coardele astea care nici măcar nu știm ce sunt; să le roadem, să le rărim, chiar să le încâlcim în încercarea de a le schimba direcția, dar doamne ferește să le atingem de ale altora.

***

Iartă-mă. Dar ce e asta pe lângă zdrențureala pe care am provocat-o?…

 

*Odgón: Funie groasă, gudronată, folosită, mai ales, în marină.