Cred că e o genă în construcția noastră de bază, de începe să se manifeste atât de devreme! Nu știm încă să ne pronunțăm corect propriul nume și habar n-avem ce să răspundem la întrebarea „câți ani ai?”, dar știm foarte clar că grebla și lopățica noastră trebuie să fie mai frumoase decât ale tovarășului de joacă. Păpușa pe care o zdrențurim în fiecare zi, deși este la fel cu cea a vecinei, e mai drăguță, doar pentru că… e a noastră[?].

Creștem, ajungem la școală și începem să ne întrecem cu colegul de bancă: cine are pixuri mai colorate, freza mai trăsnită sau ghiozdanul mai interesant.

Ca fete, ne asigurăm că avem părul mai lung decât cealaltă, fusta mai roz și ajungem la vârsta la care contează și tocul mai înalt. Ca să nu mai zic de sâni…!

Alergând între nenumăratele nimicuri cotidiene, ne grăbim să ajungem la trecerea de pietoni mai repede decât necunoscutul de alături. Ca să stăm la stop. Accelerăm pentru a ajunge înaintea celuilalt la… primul semafor roșu! Și evident, alergăm pe trepte în sus, ca să intrăm mai repede decât vecinul în apartament.

Zi de zi pășim încordați și plini de tensiune, dar avem grijă să observăm că pantalonii noștri sunt mai „în trend” decât ai tipului care trece pe lângă noi, că freza noastră stă mult mai bine și că prietena noastră e mai frumoasă decât „țoapa ăluia”.

Noi, fetele, găsim instantaneu, instinctiv și aș putea spune chiar genetic, adversare și subiecte de comparație în suratele noastre. [Nu mă întreba „De ce?”; asta e o enigmă încă și pentru mine]. Chiar dacă e o biată anonimă ce are nenorocul să se afle pe același bulevard ca noi, avem grijă să o ostracizăm în propriul nostru monolog interior: „Ia uit-o p’aia cum vine! Ce mers are! Și cum îi stă păru`! Pfa!… Da` ce-i cu hainele alea? P’asta a văzut-o oglinda înainte să iasă din casă?” etc…

Noi trebuie să avem o petrecere mai fastuoasă decât a prietenilor, o plasmă mai mare decât a vecinului și o mașină mai tare decât a cumnatului [pe care o conducem doar de două ori pe săptămână, pentru că are consumul – ați ghicit – mai  mare!]. Dar e mai tare!

Apăsăm FFW* toată viața și nici atunci când ajungem mai bătrâni, mai bolnavi și mai ruginiți decât alții, nu suntem sătui…

Vrem o… moarte mai sigură? Sau ce? Fiindcă mi se pare că dacă „trăim” așa în fiecare zi, nu ne asigurăm o viață la comparativul de superioritate [a se citi „mai”],ci doar o „zdreanță” mai glorioasă decât a celuilalt.

Felicitări?…

*Fast Forward

Advertisements