moto: Dacă rupi firul prieteniei și-l legi la loc, rămâne nod.

Trag după mine un odgon*, greoi ca o ancoră, ușor ca un fulg, mai ud decât o ploaie de toamnă, mai cald decât o întreagă zi de vară. E ros, adesea rărit bine, are și noduri… dar cel mai mult e ros… E ros de rostul său, e ros de întrebări, e ros de greșeli și dreptăți, e ros de iubire și de prea puțină ură, e ros de cuvinte, de lacrimi și de fapte…

E ros de seri târzii, de dimineți devreme, de depărtări îndelungi și de apropieri periculoase; e ros de rugină, de noroi și de limfă, e ros de curaj, de prea mult curaj, de o proastă infatuare chiar!.. E ros până și de dinții mei, de tălpile pantofilor celorlalți și de palmele mâinilor lor.

L-au ros câinii, și pisicile și frunzele copacilor pe lângă care am trecut. Îl rod sentimente sincere, dar naive, intenții bune, dar prost alese, îl arde yin-yang-ul topit și amestecat în căldarea ființei mele.

Am obosit. Mă opresc din când în când și mă întreb dacă e într-adevăr al meu sau l-a legat viața de mine. Sau poate e totuna. Mă gândesc să mă înfășor în el. De ce să nu mi-l asum? Dar dacă mă sugrumă? Ca un șarpe, ațâțat printr-un propriu blestem. Sau să-l las. Dar dacă  mi-e organ vital? Ce-aș fi fără el? Dar cu el ce sunt?

***

Îmi imaginez uneori oamenii, mergând pe drumurile lor obișnuite de zi cu zi, lăsând în urmă o ață fină, așa cum fac păianjenii când își croiesc cărări prin aer. Și-apoi văd cum toate firele astea se intersectează de mii de ori cu alte mii de fire în fiecare zi. Dar la urmă imaginea dispare. Nu găsesc o soluție.

Cred că de fapt avem cu toții odgoane după noi, și nu acele finuțe firișoare de ață pe care mi le imaginam eu. Dar ne e rușine cu ele. Sau greu. Și atunci strângem tare din ochi și le facem invizibile. Așa că atunci când ne intersectăm de acele mii de ori cu acele mii de persoane în fiecare zi, nu se creează nicio atingere, nicio intersecție a firelor, nicio rețea, niciun ghem. Așa reușim să ne apărăm, dar și să pășim înainte. Altfel, vă dați seama cât de încâlciți am fi unii în alții? De neconceput!…

***

Dacă într-adevăr am trăit deja mai bine de câteva sute de vieți și încă n-am terminat, dacă într-adevăr fiecare din aceste vieți a avut firul ei cu o misiune precisă, tare vreau să trag odgonul ăsta printr-un ac și să-mi înțep ființa străvezie din eter cu setea pentru viață pe care știu că o am undeva în venele acestei frângii.

De-acolo aș vrea să curgă lumină, înțelepciune și pace. Să nu mai calc pe odgoanele altora. Să nu le mai strivesc, să nu le mai rod la rându-mi, să nu le desconsider, să nu le disprețuiesc, să nu privesc prin ele, să le cunosc greutatea, dar și binecuvântarea. Pentru că sunt frumoase; așa grele, ude, mânjite, roase, trântite și plânse cum sunt. Sunt ale noastre și fie că vrem sau nu să o vedem, ele se încâlcesc și se încalecă  și uneori chiar se înnoadă în cele mai frumoase moduri posibile.

Dar cineva ne-a spus că trebuie să fim ființe raționale. Așa că începem iar să tragem, să smucim, să târâm și să zbierăm după noi coardele astea care nici măcar nu știm ce sunt; să le roadem, să le rărim, chiar să le încâlcim în încercarea de a le schimba direcția, dar doamne ferește să le atingem de ale altora.

***

Iartă-mă. Dar ce e asta pe lângă zdrențureala pe care am provocat-o?…

 

*Odgón: Funie groasă, gudronată, folosită, mai ales, în marină.

Advertisements