Din isteriile vechilor câmpuri de luptă [pentru „nimic”]:

Te trezești devreme într-o dimineață, din cauza unui vis groaznic și în următoarele două-trei ore te chinui să-ți scoți din minte ce-ai visat și să-ți regăsești locul în pat. Nu reușești și la un moment dat te ridici cu greu din locul în care ai zăcut o noapte întreagă. Fără niciun chef de nimic, urmezi rutina oricărei dimineți banale, inversând ordinea logică a unor acțiuni, fără a te gândi însă la asta. Parcă fără voie, dar împins de un instinct banal, iei micul dejun și-apoi îți vezi de treaba ta.

Dar care e treaba ta? N-ai nimic definit, clar de făcut… așa că-ți găsești tu ceva. Citești niște mărunțișuri, îți găsești de lucru prin casă, însă totul e atât de sec, încât simți nevoia de a face ceva productiv. Pui mâna pe o carte și exersezi pentru un examen. Termini repede un capitol, mai repede decât te-ai fi gândit și-o pui deoparte. Trebuie să mai faci ceva, dar ce? Astea e mult prea plictisitor și cel puțin în momentul ăsta nu pare a fi deloc <<productiv>>.

Simți că vrei, că trebuie să ieși, să evadezi dintre pereții care parcă urlă să te-nhațe! Dar unde? Cu cine? Cu ce motiv? Pe cine să suni, pe cine să chemi cu tine? Și din nou, unde? …Vrei să mergi la ei? Dar e absurd să te auto-inviți așa, din senin, la unii sau la alții! Și totuși, dintre toate astea, întrebarea cea mai arzătoare e <<Cu cine?>>…

Ești nou în oraș; un biet student, pierdut printre alte mii de specimene asemenea ție. Da, e adevărat, cunoști câțiva dintre ei – prea puțini însă pentru a găsi omul potrivit. Gândul îți fuge la vechii tăi prieteni, dar știi că asta nu te-ajută cu nimic și nici nu-ți face bine, așa că revii la ceea ce te frământă acum!…

<<Cu cine? Cine? Poate, dacă sun, e un moment nepotrivit. Or fi la cursuri, acasă – obosiți, sau deja ocupați cu ceva important.>> Poate unii dintre ei sunt sunt la fel de plictisiți ca tine și o simplă ofertă i-ar bucura peste măsură… Dar care din ei? Și brusc acele puține variante devin prea multe pentru mintea ta, deja foarte obosită.

Deja nu te mai uiți la ceas – timpul trece prea încet, prea dureros, prea apăsat. Îți iei inima-n dinți, te pregătești alene și ieși, fără niciun chef, pe stradă. Fără o țintă anume, începi să mergi, într-un ritm ce-ți afișează întocmai plictisul. Ai ochii goi și-n privirea ta nu se poate citi nimic… Nimic înafară de același gol pe care-l împrăștii în jur ca o stafie.

Ții capul sus, însă nu privești spre nimic. Cu toate astea, vezi tot. Vezi copacii de pe marginea drumului, mașinile ce trec în goană pe lângă tine, oamenii care uneori te fixează și te împung cu privirile lor. Însă nu-ți pasă. Acasă te-ar durea; aici însă nu ești acasă… nimic nu contează sau, mai bine zis, nimic nu are importanță. Nu poți numi nimic <<al tău>>. Acești copaci pe lângă care treci, nu vor fi niciodată ai tăi. Străzile pe care le străbați nu vor fi niciodată ale tale. Te simți ca o picătură de apă care tânjește să cadă în paharul ei. Toate siluetele gri care trec pe lângă tine și tot acest cadru șters în care ele bântuie nu înseamnă nimic pentru tine.

Brusc, în tot acest nimic care nu este al tău, găsești ceva cu care te identifici, fuzionezi chiar! Zărești numele orașului în care <<acasă>> înseamnă <<al meu>>, despre orice ar fi vorba. Privești intens acele litere, iar cele câteva secunde în care îți fixezi cu ochii singura identitate, se transformă într-o mică eternitate.

La fel de brusc cum te-ai regăsit, te pierzi din nou în marea de oameni care traversează strada, la semaforul unde stăteai și tu… Și mergi mai departe. Același mers plictisit. Aceiași ochi goi. Aceleași străzi care nu sunt ale tale. Aceleași locuri în care nu cauți niciodată cu privirea fața vreunui cunoscut, fiindcă știi că n-o vei găsi. Așa cum nimeni nu te va găsi niciodată pe tine, acolo. Fiindcă tu nu ești al lor!…”

cluj-napoca, 2008

Advertisements