Îmi sunt indispensabili oamenii cum îmi este indispensabilă viaţa. Sunt mai mult decât un animal social, sunt o particulă din atomul vieţii. Şi am nevoie de ei… de oameni.

De câteva săptămâni mă urmăreşte – uneori ajungând chiar să mă obsedeze – dorinţa de a cunoaşte pe cineva. Acel cineva anume reprezintă pentru mine un câmp infinit de noi experienţe, de noi sentimente, de viaţă proaspătă şi plină de energie, de fervoare, reprezintă prin excelenţă efervescenţa misterului descoperirii unei noi persoane.

De ce ea? Habar n-am. Nici nu m-am mai întrebat asta până acum. Deşi am întâlnit-o de zeci de ori înainte, niciodată nu a strigat către mine „Descoperă-mă!”. Acum, fiecare privire a ei deschide o mare de posibilităţi. Fiecare întâlnire inopinată trezeşte în mine ecouri ale unor unde pe cât de nevăzute, pe atât de profunde, iar valurile acestor ecouri au puterea de a urni munţii existenţei mele.

De ce acum? Fiindcă acesta este cu siguranţă momentul perfect!

De ce vreau asta cu o dorinţă atât de acerbă, aproape hărţuitoare? Răspunsul e dincolo de tot ceea ce cuvintele lumii ar putea încătuşa în forma lor scrisă ori spusă. Fac totuşi o încercare…

Ea… este o „operă de artă în mişcare” – cum am auzit odată spunându-se despre cele mai frumoase femei – este un mister suprem, un ideal ce pare atât de intangibil, încât atrage după sine o dorinţă de cunoaştere direct proporţională cu forţa intangibilităţii sale. E idealul perfecţiunii, iar dacă spunând asta înseamnă că mă plasez mai prejos, dorindu-mi totodată să mă înalţ spre ea, atunci astfel voi fi!

De ce nu sunt mulţumită cu mine însămi şi-mi doresc să fuzionez, răpindu-i câteva fărâme de energie? Pentru că ea a ajuns deja acolo unde şi eu îmi doresc nespus de mult să ajung într-o zi.

Poate, ori, cu siguranţă nu cunosc toate detaliile corolei care-o fac să strălucească astfel, dar am nevoie de o bucăţică din ce e ea acum, o fărâmă care să mă ajute să mă înalţ şi să prind săgeata viselor, ce am lansat-o cu multă vreme în urmă. Pentru că, defapt, noi toţi asta facem. Ne propulsăm cu încredere visele şi dorinţele în univers, cu deplina speranţă că undeva, cândva, le vom prinde şi ele se vor împlini…

Şi eu voi ajunge cândva, la un moment dat al vieţii mele – poate nici pe departe cel mai bun – când încă nu-mi voi fi atins măcar visul. Dar atunci, chiar când voi fi pe câmpul de luptă, cineva mă va vedea strălucind. Va spune „Vreau viaţa ei perfectă. Vreau măcar o bucăţică din energia ei, care să mă ajute să mă înalţ spre culimle universului…” Oare voi şti? Oare voi simţi?

Cred că aici se plasează paradoxul viselor noastre: observați cum, în căutarea noastră fiind, nu suntem niciodată mulţumiţi cu noi înşine. Vrem mereu să fim celălalt, cealaltă. Până la urmă obţinem de la fiecare o frântură de energie pe care, asemeni unui olar bătrân, o modelăm în forma artei supreme: propria noastră fiinţă, propria noastră viaţă. Dar oare ştim? Oare simţim când devenim noi înşine?…

cluj-napoca – oradea, 2009

Advertisements