Archive for January, 2012


Surprinzător de surprinzător

Mi-am dat seama că oamenii reprezintă pentru mine cea mai mare surpriză. E plăcut să mă descopăr pe mine în ei, e plăcut de asemenea să îi găsesc pe ei relevându-se în mine, dar când nu se întâmplă nici una și nici cealaltă, rămâne loc doar pentru surprinzător.

Dincolo de orice așteptări pe care le-ai putea avea vreodată de la oameni, dincolo de cum îți imaginezi tu că sunt ei, dincolo de cum te aștepți ca ei să reacționeze, să răspundă, să cheme și să adune, dincolo de siguranțele pe care crezi că le ai vizavi de unii dintre ei, dincolo de misterul care știi că există în alții, dincolo de tot și de toate pe care CREZI că le știi, sunt ei. Și deloc așa cum crezi tu.

De câte ori ai avut sentimentul puternic al faptului că te investești pe tine, cu totul, așa cum ești și fără ascunzișuri sau menajamente, într-o relație – fie ea de orice natură- cu un om? Și crezi cu-adevărat că datorită acestui fapt, ei te cunosc pe tine întru totul așa cum ești?

S-o luăm invers. Câți oameni crezi că se investesc pe sine în relaționarea cu tine? Hm… Nu tot atât de mulți ca ocaziile în care tu ești doar tu, nu-i așa? Interesant, e? Sau surprinzător?

Și atunci? Are we human, or are we dancers? – vorba celor de la The Killers. Sau poate surpriza din coregrafia de zi cu zi, moment de moment?

Dansând în ritmul melodiei care mă însoțește în ultima vreme, m-am izbit de o astfel de surpriză. Și parcă „surprinzător” e puțin spus. Mi s-a părut mai degrabă de ordinul miraculosului. O minune de-aceea care parcă ți-e oferită ca cea mai delicioasă desfătare dintr-o cutie cu bomboane de ciocolată. O surpriză mică, mare, evidentă sau ascunsă, chiar nu mai contează. Odată ce ai gustat din farmecul aromei ei, știi că e exact ce trebuie să fie. E pur și simplu o minuno-surpriză.

Nu-mi venea să cred și parcă nici nu trebuie. O bomboană de ciocolată o savurezi pur și simplu. Cu ochii, cu atingerea, cu gustul, cu îngânarea și cu tot ce mai vrei tu. Dar nu-i judeci forma, nu-i analizezi locul, timpul și întâmplarea, nu-i complimentezi creatorul, nu te miri de existența, substanța sau substraturile ei și nu îi deplângi dizolvarea. Surprinzător? Mh, nu neaparat.

E plăcut să fii surprins așa. Și e de-a dreptul minunat să-ți dai seama, și să trăiești pur și simplu. Fără să încerci să pui întrebări, să găsești explicații, să afli amănunte, să descoși detalii. Miră-te. Asta cred că e de fapt desfătarea surprinzătorului. Mirarea pură, ca de copil. Miră-te, deci, și trăiește.

Advertisements

Cârnați, două shoturi de pălincă de la mama ei și prima țigară în frig. Drăguț.

Știți, când s-au produs primele țigări în masă, o mulțime de ființe spirituale au descins pe Pământ, așteptând să le fie solicitate „serviciile” :) Apoi și-au dat seama că Pipa Păcii și alte pipe sacre deveniseră de domeniul esotericului. Așa că s-au întors liniștite pe meleagurile lor, lăsându-i pe pământeni să soarbă liniștiți tutunul aburind.

Azi le-am chemat. Am 2-3 taburi deschise cu articole de blog începute și parcă am noduri în falange. Sau pe creier. Sau dracu` mai știe unde [dacă tot vorbeam de „iarba dracului” :D ].

Quite refreshing, i’d say. But winter can be such a pain in the ass sometimes. And even in the fingers.

Okay, holy ghosts, let’s get this shit done! :D

P.S. Azi s-a așezat pisica pe mine. Aveam eu așa o chestie cu pisica și cu vorba aia care zice că pisicile când se așează pe tine, acolo se așează unde, cică, ai avea ceva „probleme”. Nu vă spun unde :) Îmi făcea masaj, agățându-mi haina. Sweet. In a way. But still creepy, haha :D

Cine crezi că ești?

Cine crezi că ești, să-ți dai, așa, nume și porecle aiurea? Cine crezi că ești, să te consideri singură, goală, ghinionistă, lipsită de iubire, de șanse, de curaj și de voință? Cine te crezi, să îmbraci diverse haine, pentru a-ți acoperi și reduce la tăcere adevărata natură?

Ascultă aici și ascultă bine: Atunci când ai „plecat” în viață, ți-ai luat deja fericirea cu tine și „nepăsarea” pentru tot ce lași în urmă. Ai pornit „să-ți faci rostul tău, să încerci”. Ai lucruri pe drum care te ajută sau ți se pare că te încurcă uneori; ai oameni care sunt acolo pentru tine sau alții care ți se pare că-ți ridică piedici. Te plimbi de-a lungul vieții dintr-un loc în altul, lăsând mereu un aparent vid în urmă. Da, ești „tu, ăăăă… și restu lumii”! Dar niciodată, niciodată nimic nu te încurcă! Niciodată nimeni nu-ți ridică piedici. Niciodată nu lași un gol în urmă.

Nu te încurcă, fiindcă dacă ți se pare asta, e doar ca să-ți faci „pielea mai groasă” și să reziști minunăției pe care urmează să o experimentezi moment de moment. Nu îți ridică piedici, fiindcă dacă ți se pare așa, e doar ca să înveți ce înseamnă să nu renunți, atunci când podul de sub tine se prăbușește și să-ți dai seama cât de mult îți dorești să ajungi acolo. Atât de mult încât ți-ai crește aripi instantaneu și ai ajunge acolo mai repede decât Hermes însuși. Nu lași vid în urma ta, deoarece ai venit înzestrată cu tot ce-ți poți imagina și de mii și milioane de ori mai mult decât atâta. Ai tot, întreg Universul în gene, pricepi asta?! Ce crezi că există și nu poți avea? Știu că știi răspunsul, nu m-ai dezamăgit niciodată. Nu TE-ai dezamăgit niciodată! Deci știi ce poți avea?

Ai născut un vis de mică și eu cred că l-ai ales încă dinainte să știi ce înseamnă alegerea. Pentru 18 ani de viată pe Pământul ăsta în care el s-a țesut încet, dar cu atâta măiestrie, și pentru că încă nu-l vezi ca pe un tablou complet, ai curajul să arunci în foc țesătura asta sfântă din care ești făcută chiar tu? Nu te cred. Nici tu nu te crezi, nu-i așa? Nu te cred :))!

Ai știut…. Nu, ai simțit și ai trăit fiecare microparticulă din visul ăsta pe care l-ai tras în realitatea ta de zi cu zi, le fel de suav și ușor cum tragi ața prin pânză. Nu te cred când îmi spui despre „altceva” și nici n-am să mai pomenesc despre acest… „altceva”. El nu există. Nu existi decât tu, ăăăă… și restul lumii. Adică tot Universul. Tot! Tot ce ai în el e al tău, tot ce cunoști în el, îți aparține, tot ce vrei este deja al tău, încă dinainte să-l fi cerut conștient… Da, așa cum ai ales, înainte să știi ce înseamnă alegerea.

Tu nu ești picioarele tale. Nu ești degetele vinete, mușchii întinși, unghiile rupte, pielea care se desprinde, bășicile din talpă sau bătăturile și mai dureroase de după; Nu ești mâinile, degetele suave, gesturile fine, trupul unduit, capul clătinat, părul în vânt și nu ești nici măcar melodia din difuzor. Tu ești TOT. Știi ce înseamnă asta? Tu ești dansul însuși, ești praful stelar, lumina tuturor Sorilor din Univers, oxigenul tuturor planetelor și diamantul stelelor care au murit. Ciudat, nu? Stelele care mor se fac diamante gigantice în cer. Ești plumbul pe care-l atrage gravitația, ești heliul care zboară cel mai sus, ești vântul, marea, soarele, cerul, muntele, nisipul alb, fulgii imaculați, limonada din parc sau vata pe băț de la colț; ești zâmbetul copiilor și iubirea celor îndrăgostiți; ești prima respirație de dimineață și șoapta dinaintea unui somn lin; ești apă, cer, pământ, foc și metal în cea mai frumoasă alchimie: cea a Vieții! Ești Tot! Alege tu ce vrei de-aici, sau inventează-ți lista proprie, nu contează. Contează că ești. Și știi asta.

Nu există așteptare. Există trăire, clipă de clipă, moment de moment, fracțiune cu fracțiune. Nu faci pauze din a fi, așa cum nu faci pauze din… a fi!

Vrei prea mult? Cine, CINE ți-a spus ție vreodată că există un asemenea concept?! Prea? Mult? Serios?… Nu există decât ASTA. Asta e ceea ce alegi. E ceea ce faci neîncetat, de cele mai multe ori chiar fără să-ți dai seama. Sau credeai că dacă stai pe loc, nu faci nimic? Asta e după cum și-o alege fiecare om. Dacă unii cred că asta are unitate de măsură, se înșală groaznic. Lasă-i să creadă ce aleg să creadă. Asta e! Nu e mare, nu e mică, nu e departe, nu e de neatins, nu e pentru oamenii „anormali”, e doar dincolo de „standarde”… pentru idioții care cred că standardele există. Și pe asta o ai așa cum ai Universul în vene.

Și… „om normal”? Ce dracu` vrea să fie aia? Hahahahahahaha! Adică noi suntem pe categorii: oamenii normali și oameni anormali, nu? Sunt oamenii normali, care se trezesc dimineața devreme, merg la muncă, își dau copiii la școală, se îmbracă după standarde, se comportă normal, umblă pe trotuar, se uită la tv, pun bani deoparte pentru bătrânețe, respectă legea și sunt liberi? Și atunci mai tre` să fie și ăia anormali, nu? Care se trezesc când au ei chef, fac numai lucruri care le plac, își învață copiii ce vor cei din urmă să știe, nu se îmbracă decât în ce le convine stării de spirit, sunt săriți de pe fix (orice ar fi „fix”-u` ăsta…), dansează în mijlocul șoselei, ascultă muzică nebună, cheltuie banii la fel cum îi fac, nu  au legi și… sunt niște ciudați? Hai, serios?… Chiar dacă am fi de acord că astea două categorii de oameni într-adevăr exsită, știu din care ai vrea să faci parte. Pardon, știu din care FACI parte! :))

Te-ai săturat să te gândești noaptea la șansele pe care le-ai avea dar nu le ai niciodată? Pf, bullshit! Știi mai bine decât mine că toate orele de dans, toate diminețile devreme în care te trezeai să mergi la antrenament, toate serile în care apunea soarele peste tine în sală, toate căzăturile, juliturile, sclântelile, sincroanele, reușitele și bucuriile au întregit ceea ce ești. Ai PICIOARE, ai SUFLETși ai MUZICĂ. Asta face mai mult decât toate șansele pe care le vezi în filme sau le auzi la alții. Și din nou: pentru 18 ani în care „șansele” astea de care zici n-au fost de scara Hollywood-ului, arunci totul la o parte? Hey, ești proaspătă încă. The best is yet to come. Și știu că te-ai săturat să auzi cuvintele astea, dar nu pentru că nu mai crezi în ele. Crezi atât de mult în ele încât dansul din tine arde să le trăiască cât mai intens, cât mai curând și cât mai complet. Așa că nu-mi spune că renunți. Nu te cred. Nu vreau să te cred. Nu o să te cred. Pentru că suntem făcute din același aluat, deci te cunosc cum mă cunosc pe mine.

Așa că pune acel „nu a strălucit pe cer și steaua mea și sigur nu-i momentul potrivit” într-un bagaj, leagă-l bine cu o ață, pune-i un bolovan de moară în capăt și dă-i drumul în Groapa Marianelor! Și nu, nu „ai timp până în vară să găsești altceva” pentru că o să fii total ocupată să fii ceea ce ești.

Deci încă o dată: Cine te crezi?

Și stii ce? Nici nu contează cine crezi tu că ești. Tu ești deja exact ceea ce ești. Poți să te debusolezi pe parcurs, face parte din proces. Dar continui să fii ceea ce ești. So don’t fight it, just be it!

Da, acum ai voie să plângi, să râzi sau să faci ce vrei tu. Eu sunt tot aici și am curând vești pentru tine. Succes în a da cu piciorul în bolovanul ăla.

Te iubesc,

Eu.

Vreau părul lung

Vreau să am părul lung pentru ca atunci când nu ești lângă mine să mă îmbrățișezi, să-l simt pe umeri și pe spate, cald, moale și personal.

Vreau să am părul lung, ca atunci când bate vântul să simt cum zbor pe jumătate.

Vreau să am părul lung pentru că fetele cu părul lung sunt fiicele basmelor.

Vreau să am părul lung noaptea, atunci când buclele mă pot înfășura mai bine decât plapuma și pernă pot să-mi fie, mai moale decât puful.

Vreau să am părul lung pentru că atunci când e lung, nu mai contează ce culoare are: într-o zi poate să ardă, în alta să înghețe și în alta mi se topească din nou pe spate…

Vreau să am părul lung pentru că toate firele mele sunt tot atâtea motive de senzualitate.

Vreau să am părul lung ca să mă joc cu el, să-l gâdil la vârfuri, să-l dansez în onduleuri și împletituri, să-l cânt pe clapele pianului, să-l înmoi în acrilic și să-ți desenez.

Vreau să am părul lung pentru că vara face umbre iar iarna ține de cald; primăvara înflorește odată cu magnoliile și toamna plânge odată cu pădurea de foioase.

Vreau să am părul lung pentru că îl iubesc așa.

Vreau să am părul lung pentru că mi-ar fi pereche într-un apartament gol, în care aș sta doar eu cu mine însămi.

Vreau să am părul lung ca să-l pot suci pe degete, încurca pe creioane și împleti în panglici.

Vreau să am părul lung pentru că aș putea fi șic într-o clipită, și-apoi băiețoasă înapoi, cât ai zice „pește”!

Vreau să am părul lung pentru că nu mai vreau să folosesc batiste atunci când plâng. Pentru că vreau să-l ud, să-l strâng și să-l dezmierd din nou doar eu, tot eu.

Vreau să am părul lung pentru că zâmbește singur în bătaia Soarelui iar iarna e covorul ideal pentru un infinit de fulgi.

Vreau să am părul lung pentru că nimic nu mă îmbracă și nu mă dezvelește mai frumos decât propriile-mi bucle.

Vreau să am părul lung ca să-l agăț primăvara în cireș…

…ca vara să mi-l guste marea… ca seara să se încarce de nisip și dimineața să zburde în vântul de pe faleză…

Vreau să am părul lung pentru că sunt frumoasă și îl merit. Vreau părul lung : )