Mi-am dat seama că oamenii reprezintă pentru mine cea mai mare surpriză. E plăcut să mă descopăr pe mine în ei, e plăcut de asemenea să îi găsesc pe ei relevându-se în mine, dar când nu se întâmplă nici una și nici cealaltă, rămâne loc doar pentru surprinzător.

Dincolo de orice așteptări pe care le-ai putea avea vreodată de la oameni, dincolo de cum îți imaginezi tu că sunt ei, dincolo de cum te aștepți ca ei să reacționeze, să răspundă, să cheme și să adune, dincolo de siguranțele pe care crezi că le ai vizavi de unii dintre ei, dincolo de misterul care știi că există în alții, dincolo de tot și de toate pe care CREZI că le știi, sunt ei. Și deloc așa cum crezi tu.

De câte ori ai avut sentimentul puternic al faptului că te investești pe tine, cu totul, așa cum ești și fără ascunzișuri sau menajamente, într-o relație – fie ea de orice natură- cu un om? Și crezi cu-adevărat că datorită acestui fapt, ei te cunosc pe tine întru totul așa cum ești?

S-o luăm invers. Câți oameni crezi că se investesc pe sine în relaționarea cu tine? Hm… Nu tot atât de mulți ca ocaziile în care tu ești doar tu, nu-i așa? Interesant, e? Sau surprinzător?

Și atunci? Are we human, or are we dancers? – vorba celor de la The Killers. Sau poate surpriza din coregrafia de zi cu zi, moment de moment?

Dansând în ritmul melodiei care mă însoțește în ultima vreme, m-am izbit de o astfel de surpriză. Și parcă „surprinzător” e puțin spus. Mi s-a părut mai degrabă de ordinul miraculosului. O minune de-aceea care parcă ți-e oferită ca cea mai delicioasă desfătare dintr-o cutie cu bomboane de ciocolată. O surpriză mică, mare, evidentă sau ascunsă, chiar nu mai contează. Odată ce ai gustat din farmecul aromei ei, știi că e exact ce trebuie să fie. E pur și simplu o minuno-surpriză.

Nu-mi venea să cred și parcă nici nu trebuie. O bomboană de ciocolată o savurezi pur și simplu. Cu ochii, cu atingerea, cu gustul, cu îngânarea și cu tot ce mai vrei tu. Dar nu-i judeci forma, nu-i analizezi locul, timpul și întâmplarea, nu-i complimentezi creatorul, nu te miri de existența, substanța sau substraturile ei și nu îi deplângi dizolvarea. Surprinzător? Mh, nu neaparat.

E plăcut să fii surprins așa. Și e de-a dreptul minunat să-ți dai seama, și să trăiești pur și simplu. Fără să încerci să pui întrebări, să găsești explicații, să afli amănunte, să descoși detalii. Miră-te. Asta cred că e de fapt desfătarea surprinzătorului. Mirarea pură, ca de copil. Miră-te, deci, și trăiește.

Advertisements