Archive for April, 2012


Jurnal 30 aprilie

Plec și nu vreau să las în căpătăiul blogului un articol cu atmosferă încărcată. M-am gândit că a little glimpse of sunshine, de care am devenit conștientă abia după apus (literalmente), e numai bună de împărtășit, chiar și într-o formă lejeră, puțin pe fugă, suficient cât să schimbe și să împrospăteze atmosfera.

Am rămas fără bani. Dar e ok. Mâine iau alții. În plus, au ajuns la fix să am o lună faină, cu ieșiri neașteptate din oraș, cu mâncăruri la restaurant, cu capricii târzii de la magazinul din colț, cu prăjitură, cafea, țigări și alte dantele drăguțe care mi-au înveselit toate zilele trecute. Chiar dacă m-am trezit brusc fără ei, nu regret nici un detaliu pe care l-am achitat material pentru a întreține o atmosferă imaterială, absolut superbă :)

Am rămas fără job (sau cel puțin așa cred, din ce în ce mai tare). Un job bun, de două luni, într-un alt colț de lume. Dar nu-i nimic. I am young, I am strong and I want more. Mai ales de la mine. Și nu mă îndoiesc că va sosi acel ceva, care e numai pentru mine și care deocamdată stă deoparte :)

Am 5 carii. N-am bani să le fac, n-am jobul ăla să-mi aducă banii dar, hey, nu-i nimic! I am young (ar fi bine să nu profit tare mult de asta în privința dinților totuși), I am strong and the job will come, money as well și am să repar (când puteam foarte ușor să previn) ceva ce am stricat din imprudență copilărească.

Îmi vine să râd :)) Vorbesc despre carii, pe blog. Aici se potrivește de minune: I’m not retarded; I’m just special! Hahahaha! :))

Revin. The real glimpse of sunshine de care pomeneam la început constă într-o veste (o semi-veste chiar) pe care ma primit-o azi și care, deși e semi-veste și nici nu e confirmată, mi-a trezit sentimentul că surorile ei bune vor continua să tot apară: S-ar putea să fi găsit o chirie faină, într-o zonă calumea, la un preț foarte bun. (Sor-mea o să râdă când o să citească asta.) Abia aștept să ne văd mutate! :D

There! That’s one glimpse of good news. As I said, have the feeling more are yet to come.

Acum plec. See you in a week! And wish me luck: it’s Mallorca, bitches! :)) (prietenii știu de ce! :p)

Advertisements

Urăsc oamenii perfecți

Urăsc oamenii perfecți. Care au crescut într-o familie perfectă, care i-a dat la o scoală perfectă, în care s-au perfecționat într-un mod perfect. Oamenii perfecți, care au lucrat ani de zile într-o companie perfectă, unde au învățat să-și facă treaba perfect. Urăsc perfecțiunea cu care, la alți ani de zile după ce au ieșit din respectiva companie perfectă, continuă să își facă treaba în același stil perfect.

Dar mai mult decât toate astea, urăsc modul în care, atunci când sunt învățăcel, îmi prezintă stilul lor perfect de a face lucrurile, impunându-mi cu perfecțiune aceeași exigență care i-a adus pe ei la forma perfectă în care se prezintă astăzi.

Mă f** în perfecțiunea voastră! Nu vreau cutiile de metal în care ați fost învățați să gândiți, nu vreau ceasul atomic pe care să-l respect cu o sfințenie bolnavă, nu vreau acte semnate doar în chenar și nici liniile voastre crețe de pe față, inimă sau minte, pe trupul sau pe spiritul meu.

În cel mai bun caz, vreau disciplină. Dar asta e cu totul altceva. Se face cu mai mult stil, cu mai mult simț și cu mai multă conștiință decât mai aveți voi, după toată perfecționarea prin care ați trecut.

Vreau să învăț, nu să execut. Vreau să operez manual, nu să apăs butoane. Vreau să creez nu să ordon. Vreau să fiu om, nu un robot care își face treaba fără cusur, dar își pierde viața pe drum, devenind perfect.

Vreau să devin o defectă, dar în care să bată inima la fel de tare ca în prima secundă de viață. Vreau să îmi exprim imperfecțiunea difuz și desicronizat, dar neted, calm și cât se poate de uman. Iar dacă asta înseamnă să greșesc pe drum de mii de ori, am s-o fac asumat.

Fiindcă decât să am satisfacția unei profesii perfect executate, prefer de mii de ori să am satisfacția unei vieți pline de greșeli. Because anyone who has never made a mistake has never tried anything new – Albert Einstein.

I dare you

Here I am, a grown-up woman, în aproape toată splendoarea, încercând să-mi fac loc în viață. Am plecat de acasă, întâi la studii și apoi „de tot”, la muncă. Nu sunt o eroină pentru asta; de fapt, recomand cu sinceritate oricui să facă aceeași mișcare: ca decizie, este ceea ce te pune în legătură cu tine însuți mai intens decât orice altceva.

Și apoi te trezești, după cum ziceam, tu cu tine însuți. Ce faci? Ai facturi de plătit, chirie de achitat, mâncare de cumpărat și o viață socială de întreținut. Hai să începem cu o doză bună de „good luck!”

Dacă ai șansa, norocul și sorții potriviți, ajungi într-un context propice în care lucrezi, continui să înveți (a se citi „learn”, nu „study”) și câștigi bani. Frumoși. Toate bune până aici. Ce te faci când lumea asta strâmbă, tâmpă și crăcănată începe să arunce în tine cu tot felul de bobârnace?

All you wanna do is work, right? Vrei să te pui pe picioarele tale, să-ți croiești un drum în viață, să-ți satisfaci adesea câte-un capriciu mai mic, sau ocazional unul mai mare, să faci ce știi tu mai bine, să scoți din tine forța pe care știi că o ai în adâncuri și să oferi, atât lumii cât și ție, o bucățică din ce ai tu bun, care să îndulcească viața în jurul tău.

Ești pregătit să devii un pasionat al domeniului, „a heart at work” – cum s-ar zice, dar mai important, vrei să fii un pasionat al tău: tu, cu ce știi să faci, cu ce vrei să fii și cu toată implicarea și iubirea de care poți da dovadă, deoarece crezi în ce a spus Confucius: „Choose a job you love, and you will never have to work a day in your life.”

Dar nu. Trebuie să fii victima discriminării de sex (da, da, într-o țară „evoluată”, în secolul XXI), a birocrației excesive, a lipsei de profesionalism real, a superficialității omniprezente, a ignoranței, răutății și egosimului celor din jur; trebuie să faci cunoștință cu gările negre ale societății, cu șerpii și vulpile, să guști cupa cu mizerii a unei lumi orbite de producție irațională, agonioseală tâmpă și consumism inconștient.

Nimănui nu-i pasă de intențiile tale bune; sufletul, pasiunea și inima sunt concepte ce nu-și au locul în socoteala asta și dacă te încăpățânezi să le incluzi, ai să ieși cu un minus grozav pe frunte, în ochii tuturor.

Eu, una, am să mă încăpățânez. Da: sunt femeie, sunt tânără, sunt novice, nu cunosc sistemul – am toate „defectele” unui nou-venit, pe care ai vrea să le invoci. Dar eu nu văd acolo decât atuuri. Așa că toate bobârnacele astea nu sunt pentru mine decât niște fărâme de praf în aerul pe care îl respir momentan. Momentan. Pentru că mă văd deja spunând „I am thankful to all those who said ‘NO’. It’s because of them I did it myself.” (Albert Einstein).

Tot sistemul vostru mă lasă rece; mintea voastră mică nu mă face decât să râd iar roadele ei nu sunt demne nici măcar de a-mi opri ochii asupra lor. Nu mă mai aștept la lecții de pasiune, profesionalism, implicare, onestitate, dăruire, generozitate și cu atât mai puțin de sinceritate din partea voastră.

Adevărul este că „I was never looking for aproval” (P!nk) așa că „THE QUESTION ISN’T WHO IS GOING TO LET ME; IT’S WHO IS GOING TO STOP ME”. (Ayn Rand)

I dare you, b*tches!

Windblown

Azi am început ziua cu nervi. Să fie dimineața asta în sine, să fie ziua de ieri sau cea trecută, să fie toanele unei stări irascibile de moment sau un episod întreg, ce se așterne pe mai multe zile? – nu știu.

Ieri am fost obosit. Ieri n-am vrut să mă trezesc atât de dimineață, n-am vrut să simt frigul ăla odios, n-am vrut să ies din casă și n-am vrut să dorm după-amiaza în bucăți. Ieri mi-au tremurat picioarele, mi-au scăpat mâinile, m-a durut călcâiul și mi-am pierdut ochii în imagine. Ieri am obosit.

Alaltăieri am fost trist. Alaltăieri… n-am trăit. Alatăieri m-am târât existențial între idei, proiecții, frici și neșanse. Alaltăieri am stat în cumpănă, m-am dres, am filtrat și am lăcrimat. Pentru prima dată după multă vreme, ziua de alaltăieri a trecut fără s-o simt, fără să-mi dau seama, fără s-o știu. Alaltăieri a durut. Fiindcă o zi înainte a fost ziua în care mi-am pierdut libertatea.

Zburdam cu atâta fericire acum o lună când, mulțumită de modul în care s-au așezat în cele din urmă lucrurile, reușisem să scap de o lucrare de licență. Un lucru mic, un sentiment grand. Simțeam într-adevăr și o spuneam cu atâta convingere: Sunt un om liber!

Vineri nu mi-a plăcut. Vineri a fost o zi care nu mi-a plăcut, profund, după multă vreme. După ce apucasem să mă plâng, chicotind, că mă dor pomeții de la atâta râs întins pe fața-mi, vineri am ajuns să-mi dau seama că am petrecut o zi întreagă cu sprâncenele adunate și cu chipul înnegrit. N-am fost de acord cu vineri. N-am vrut-o, n-am cerut-o, n-am dorit-o, n-am primit-o. Dar cel mai important: n-am acceptat-o.

Socotelile mele cu zilele vălurite nu s-au încheiat. Mai am de spus un definitv și puternic NU, după care vântul ăsta care-mi vâră stările de spirit dintr-un cotlon în altul poate să-și facă liniștit calea spre alte zări. Pentru că nu n-am vrut, nu l-am cerut, nu l-am dorit, nu l-am primit. Și n-am să-l accept. Iar dacă a venit, am învățat. Dar să plece. Îmi vreau soarele înapoi!