De când am devenit atât de leneșă? Și de când a început să-mi fie frică? De când a început să mi se pară comodă monotonia atașamentului și de când mi-e frică de schimbare?

Eu, gloriosul semn de aer, mutabilul prin excelență, detașata insensibilă, care acum două luni ținea discursuri despre cât e de nestatornică, despre cum she can’t settle for anything, despre cât de neașteptate sunt schimbările profunde pe care le face în viața ei și despre cu câtă ușurință ia decizii imprevizibile!…

De ce mi-e atât de greu să-mi dau seama de ceea ce este exact în fața ochilor mei? De faptul că așa cum sunt acum, lucrurile nu funcționează pentru mine? De faptul că așa cum le-am gândit, planurile, fie ele și cu marjă de eroare, sunt foarte anevoioase? De faptul că trebuie să schimb ceva, iar asta trebuie să se întâmple radical, din rădăcini și foarte profund? Și mai ales, de ce îmi este frică să iau deciziile care aduc schimbarea?

Poate că nu știam cine sunt, dar măcar știam ce caracteristici am, în linii mari. Unde %^*& m-am pierdut pe drum?! Unde sunt? Cine sunt? Ce dracu` se petrece? De ce nu mi-e bine? Care sunt motivele pentru care mi-e rău? De ce nu știu ce am de făcut ca să-mi fie ok? De ce mi-e frică să fac orice?

Stau cumva în fața maturității depline și mi-e frică să-mi sum responsabilitatea propriei vieți? Dacă e așa, ce iluzie am trăit în ultimii 4 ani? Ce himeră a fost asta, de când mama și tata nu-mi mai veghează bunăstarea și de când sunt propriul meu tutore? Am visat? Sau m-am mințit? Atât de profund aș fi putut să mă mint?!

Mai apoi, în ce ordine vreau să iau deciziile în viața mea? Ar fi cazul să mă gândesc să tratez cu ceva mai multă considerație decât până acum aspectul emoțional al existenței mele pământești? Ar trebui să-mi schimb – măcar puțin – prioritățile? Să dau o mai mare importanță unei relații? De asemenea, aud din ce în ce mai des în jurul meu că e bine să faci copiii cât mai devreme. De ce chestia asta începe să mă preocupe, dar nu mă convinge?

Revenind, de ce am senzația că dacă fac schimbări, o iau de la zero? De parcă aș fi clădit ceva înainte… De parcă aș fi adunat o tradiție în spate… Pf!… Nu vezi cum îi place vieții să te treacă prin toate văile? Nici n-apuci să te obișnuiești cu tine, că te schimbi. Vorba aia, când crezi c-ai prins jocul, vine viața și schimbă regulile. Iar dacă înainte eram pe ritmul vieții, parcă eram cu placa de surf exact pe frecvența valurilor ei, acum de ce am ajuns așa?

Pentru că:

Pierre Teilhard de Chardin

– și, prin urmare, ești aici ca să treci prin mii și milioane de situații, să experimentezi sute de sentimente și să afli în felul ăsta ce e viața de fapt: făcând cunoștință cu miile și milioanele ei fețe, atmosfere, contexte și întâmplări, chiar dacă ai fi putut jura că n-o să treci niciodată prin cutare sau cutare lucru.

Altfel cum ai vrea să simți că trăiești? Executând aceleași procese zi de zi, într-un mediu a cărui factori nu se chimbă niciodată iar siguranța este instalată pretutindeni? Asta nu prea sună a viață, sună a George Orwell, în cel mai bun caz!…

Poate nu mi-am dat seama ce vreau, dar măcar știu sigur că asta nu vreau.

 

Și uite cum o postare pornită dintr-un miliard de atomi frustrați m-a ajutat, ca multe altele de-aici, să trec prin ceva formă ciudată de probă de foc – evident, purificatoare – lăsând calmul să se instaleze. De-aia

Totul va fi bine.

 

Love, Peace & Serenity, y’all!