Archive for November, 2010


Asta e femeia?

„[…] Mă cuprinde mirarea că împotrivirea ei slăbește. Lidia dă mereu înapoi și, în retragere, atinge transperantul care se clatină, lăsând un fir de lumină să pătrundă în odaie. Se lipește tot mai mult de mine, ca să n-o văd în cămășuță. Înfruntându-ne, mereu, ajungem lângă pat. Ea cade și, în cădere, mă trage și pe mine. Nu înțeleg ce-a fost: s-a împiedicat sau…

– Capitulezi?

– Da, șoptește, cu ochii închiși.

Are suflarea pripită și fierbinte, iar trupul îi arde ca jarul.

– Atunci îmi dai fotografia?

– Ia-mă pe mine, prostule…

Mă simt zdrobit, buimac. O senzație de toropeală plăcută mă copleșește. Nu-mi dau seama cât zăbovesc în starea asta și nu știu cum s-a întâmplat toată întorsătura: din învingător am devenit învins și din senin a coborât o vrajă, schimbând sorții. Când mă trezesc, trag cu coada ochiului să vad ce face Lidia. Se bucură de biruința ei? Dar ea zace alături, cu fața descompusă și cu ochii închiși. Pieptul abia îi saltă, parcă n-ar mai răsufla. E goală, un picior îi atârnă pe marginea patului.

Nu-mi vine a crede. Cum, și Lidia este înfrântă? Și ea zace cu mădularele zdrobite? E de neînchipuit cât de ciudată a fost lupta asta…

Sunt asudat tot. Îmi șterg nădușeala de pe frunte cu un pui de pernă. Mi-e sete. Aș bea o vadră de apă, fără să mă satur. Îmi pare rău s-o trezesc, deși acum n-o mai pot suferi lângă mine. Goliciunea Lidiei mă irită și o acopăr, trăgând un colț al cuverturii peste mijlocul ei. În clipa aceea îmi scapără în minte marea întrebare ce mă frământă de câțiva ani: <<Asta e femeia?>>”

Mihail Drumeș – „Elevul Dima dintr-a șaptea”

Advertisements

Reportaj: Verde infinit

Sete de verde între atâtea griuri

Suntem în oraş. Ne facem calea printre numeroasele clădiri înfipte în fiecare pată de pământ – odinioară liber. Ici-colo, câte un refugiu de verdeaţă ne mai descreţeşte fruntea. Proporţia e însă strivitoare, şi doar câte un parc reuşeşte să ne rupă – pentru câteva minute numai, ce-i drept – de rigiditatea acestor imense cutii de beton, pe care le numim construcţii.

Ne aflăm într-o reşedinţă de judeţ. Un oraş mare aşadar. Să spunem că da: 200.000 de locuitori. Atâţia oameni străpung densitatea clădirilor zi după zi, urmându-şi traseele alambicate printre străzile urbei şi tot atâtea suflete sunt înecate zilnic de gri. Griul blocurilor, griul străzilor, griul băncilor, al muzeelor şi-al fiecărei şcoli. Griul aerului, greu de atâtea impurităţi şi griul cerului, mai trist, mai îngust şi mai înalt, între atâtea alte griuri.

Ajungem la destinaţie: veteranul PB îşi impune statura înaintea ochilor noştri. Sunăm la interfon şi cât timp aşteptăm să ni se deschidă, ne agăţăm simţurile de o tufă de liliac aflată lângă scara blocului. Nici nu apucăm bine să gustăm din sinestezia acelei mici minuni, că un zgomot ascuţit anunţă deschiderea uşii. Intrăm şi bâjbâim prin întunerciul dens, calea spre uşa la care trebuie să ajungem. Găsim.

Facem cunoştinţă cu familia, deloc numeroasă, dar vădit îngrămădită în cele câteva camere ale locuinţei. Asta pentru că patru generaţii împart zi de zi acest îngust spaţiu de viaţă: bunica, mama, fiul şi soţia lui, alături de copilul lor. Aici, între aceste griuri la care fiecare orăşean pare a fi condamnat pe viaţă, cineva poartă în suflet – mai viu şi mai intens ca oricine – amintirea unui verde unic.

Captivă în camera ei de bloc, dar căutând neobosită căi de a evada, bunica se plânge mereu. Pentru ea nu contează că ceilalţi nu o înţeleg. Nu are nevoie decât de confirmarea propriului suflet. Iar el cere neîncetat un singur lucru: acasă.

Chipul i se înseninează iar ochii azurii îi sclipesc nemaipomenit când îşi povesteşte dorul: acasă înseamnă drum de ţară prăfuit, dealuri împădurite, uliţe largi şi case pitice, dar pline de viaţă; acasă înseamnă poarta aceea de fier, veche şi zgomotoasă dar, Doamne, cât de bine era când o auzea deschizându-se! Acasă înseamnă curtea strâmbă, pietruită în grabă, grădina mică şi casa primitoare, cu pridvor lung şi ferestre verzi. Acasă înseamnă dimineţi proaspete, cu cântatul cocoşului, zile lungi, animate de munca în grădină şi seri liniştite, pe banca din faţa porţii.

Acasă o aşteaptă vecinii, prieteni de-o viaţă. Şi ce viaţă! Îşi aminteşte cu drag de zilele istovitoare de vară, de muncile de pe câmp, de animale, de gospodăria îngrijită, de nepoţii care veneau în vizită în vacanţe şi de mâncărurile lor preferate. Fie că a fost greu, anevoios ori obisitor, tot ce a trăit cândva acolo, acasă, este acum frumos, plăcut, iar aminitirile îi umplu sufletul de bucurie pură. Nu mai contează sacrificiile, durerile, piedicile de pe cale. Privind înapoi, totul este minunat, în lumina unei vieţi implinite, pentru că acolo, ea era acasă.

Dar aici… Aici este oraşul. Aici sunt bulevarde, blocuri multe, străzi înguste şi betoane reci. Aici casă înseamnă patru pereţi străini, care niciodată nu vor fi calzi, primitori, cu atât mai mult nu vor fi niciodată ai ei. Pentru că omul sfinţeşte locul, precum se spune în popor, iar sufletul îl sfinţeşte pe om. Dar când sufletul este rupt de om, când bântuie pierdut într-o lume căreia nu îi aparţine, locul devine vid, căci omul devine gol.

Aici niciodată oamenii nu îi vor fi prieteni, oricât de binevoitori ar fi. Aici niciodată soarele nu va apune la fel de liniştit ca acolo. Aici cerul nu va fi niciodată la fel de albastru şi nici stelele nu vor fi la fel de aproape. Pentru că aici oamenii, soarele, cerul şi stelele sunt gri.

Cu privirea pierdută în acel verde infinit la care visează să se întoarcă într-o zi, bătrâna ofteză greu. Un oftat care pare să ţină în el toate visurile, dorinţele şi rugăciunile sale. Ea ştie că acel verde o aşteaptă la rândul său. Ştie că acasă va rămâne pentru totdeauna acasă şi chiar de-ar fi să se întorcă acolo numai pentru a se odihni, se va întoarce. Căci nici odihna nu-i tihneşte sufletului între atâtea griuri.

cluj-napoca, mai 2009

update: S-a întors. Acum se odihnește. În verdele infinit de acasă.

Teoria tâmpită a competiției

Cred că e o genă în construcția noastră de bază, de începe să se manifeste atât de devreme! Nu știm încă să ne pronunțăm corect propriul nume și habar n-avem ce să răspundem la întrebarea „câți ani ai?”, dar știm foarte clar că grebla și lopățica noastră trebuie să fie mai frumoase decât ale tovarășului de joacă. Păpușa pe care o zdrențurim în fiecare zi, deși este la fel cu cea a vecinei, e mai drăguță, doar pentru că… e a noastră[?].

Creștem, ajungem la școală și începem să ne întrecem cu colegul de bancă: cine are pixuri mai colorate, freza mai trăsnită sau ghiozdanul mai interesant.

Ca fete, ne asigurăm că avem părul mai lung decât cealaltă, fusta mai roz și ajungem la vârsta la care contează și tocul mai înalt. Ca să nu mai zic de sâni…!

Alergând între nenumăratele nimicuri cotidiene, ne grăbim să ajungem la trecerea de pietoni mai repede decât necunoscutul de alături. Ca să stăm la stop. Accelerăm pentru a ajunge înaintea celuilalt la… primul semafor roșu! Și evident, alergăm pe trepte în sus, ca să intrăm mai repede decât vecinul în apartament.

Zi de zi pășim încordați și plini de tensiune, dar avem grijă să observăm că pantalonii noștri sunt mai „în trend” decât ai tipului care trece pe lângă noi, că freza noastră stă mult mai bine și că prietena noastră e mai frumoasă decât „țoapa ăluia”.

Noi, fetele, găsim instantaneu, instinctiv și aș putea spune chiar genetic, adversare și subiecte de comparație în suratele noastre. [Nu mă întreba „De ce?”; asta e o enigmă încă și pentru mine]. Chiar dacă e o biată anonimă ce are nenorocul să se afle pe același bulevard ca noi, avem grijă să o ostracizăm în propriul nostru monolog interior: „Ia uit-o p’aia cum vine! Ce mers are! Și cum îi stă păru`! Pfa!… Da` ce-i cu hainele alea? P’asta a văzut-o oglinda înainte să iasă din casă?” etc…

Noi trebuie să avem o petrecere mai fastuoasă decât a prietenilor, o plasmă mai mare decât a vecinului și o mașină mai tare decât a cumnatului [pe care o conducem doar de două ori pe săptămână, pentru că are consumul – ați ghicit – mai  mare!]. Dar e mai tare!

Apăsăm FFW* toată viața și nici atunci când ajungem mai bătrâni, mai bolnavi și mai ruginiți decât alții, nu suntem sătui…

Vrem o… moarte mai sigură? Sau ce? Fiindcă mi se pare că dacă „trăim” așa în fiecare zi, nu ne asigurăm o viață la comparativul de superioritate [a se citi „mai”],ci doar o „zdreanță” mai glorioasă decât a celuilalt.

Felicitări?…

*Fast Forward