Category: water


re: Gata. we’re just getting started

I am me. I don’t say much, but when I do, it’s gonna be a piece of truth that nobody had the guts to tell you before. I don’t believe I’m better than you. Actually, I prefer not to judge , especially not in terms of ‘good’ or ‘bad’, as I prefer not to speak at all sometimes.

I am me. I may seem weird, even a freak at times, but I don’t mind. I don’t care, better said. I don’t care what you may think of me, I am not interested in the titles you may give me, any nickname is at your own choice but my interest in any of these is null. Still, I don’t consider myself a fraction of the ‘all-singing, all-dancing crap of the world’; I am not some special piece of something. I am me.

I don’t get mad. You might think I’m mad; you might think I’m upset, furious, tensed or whatever. I’m not. I’m just me. I keep quiet, I listen and I see. And if I do get mad, you’ll eventually know it.

I am me. I may not seem to give much, but I surely do. As long as I know it’s worth it, I’m all in, even if I’m the only one seeing my cards. As long as I feel that I want to, I’m gonna invest all of my interest, care, patience and time in whatever it is that I’m living at that point in time. I may seem a cold stone, but I’ve been through fire and rain as well, so I know how those feel like too.

I am me. I am not the romantic Don Juan, I am not the tough thug, but I’m not the stupid guy you might think you can jerk around with either. I’m the non-talkie, always paying attention dude, who you might think doesn’t exist, but my Universe strays far beyond your imagination, along with the surprises it holds.

I am me. I may walk you by, turn my back on you, not have an opinion on something, not answer to your questions, restrain from comments, not hold your hand when walking beside you, not snuggle, not smile each time I look in your eyes, I may even hate things about you… But when I want our roads to cross, I know how to do it; When I want to have you close, you’ll feel it; When I want to speak my mind, you’ll hear it; When I want to hold you, you’ll have it; When I give affection, you’ll get it; When I share attention, you’ll know it; When I want to invade your every piece of being, we’ll be.

Still, I am me. I might make you wanna die sometimes, but you’d still say  ‘To die by your side is such a heavenly way to die!’*

 

*The Smiths, There Is A Light That Never Goes Out

Advertisements

Surprinzător de surprinzător

Mi-am dat seama că oamenii reprezintă pentru mine cea mai mare surpriză. E plăcut să mă descopăr pe mine în ei, e plăcut de asemenea să îi găsesc pe ei relevându-se în mine, dar când nu se întâmplă nici una și nici cealaltă, rămâne loc doar pentru surprinzător.

Dincolo de orice așteptări pe care le-ai putea avea vreodată de la oameni, dincolo de cum îți imaginezi tu că sunt ei, dincolo de cum te aștepți ca ei să reacționeze, să răspundă, să cheme și să adune, dincolo de siguranțele pe care crezi că le ai vizavi de unii dintre ei, dincolo de misterul care știi că există în alții, dincolo de tot și de toate pe care CREZI că le știi, sunt ei. Și deloc așa cum crezi tu.

De câte ori ai avut sentimentul puternic al faptului că te investești pe tine, cu totul, așa cum ești și fără ascunzișuri sau menajamente, într-o relație – fie ea de orice natură- cu un om? Și crezi cu-adevărat că datorită acestui fapt, ei te cunosc pe tine întru totul așa cum ești?

S-o luăm invers. Câți oameni crezi că se investesc pe sine în relaționarea cu tine? Hm… Nu tot atât de mulți ca ocaziile în care tu ești doar tu, nu-i așa? Interesant, e? Sau surprinzător?

Și atunci? Are we human, or are we dancers? – vorba celor de la The Killers. Sau poate surpriza din coregrafia de zi cu zi, moment de moment?

Dansând în ritmul melodiei care mă însoțește în ultima vreme, m-am izbit de o astfel de surpriză. Și parcă „surprinzător” e puțin spus. Mi s-a părut mai degrabă de ordinul miraculosului. O minune de-aceea care parcă ți-e oferită ca cea mai delicioasă desfătare dintr-o cutie cu bomboane de ciocolată. O surpriză mică, mare, evidentă sau ascunsă, chiar nu mai contează. Odată ce ai gustat din farmecul aromei ei, știi că e exact ce trebuie să fie. E pur și simplu o minuno-surpriză.

Nu-mi venea să cred și parcă nici nu trebuie. O bomboană de ciocolată o savurezi pur și simplu. Cu ochii, cu atingerea, cu gustul, cu îngânarea și cu tot ce mai vrei tu. Dar nu-i judeci forma, nu-i analizezi locul, timpul și întâmplarea, nu-i complimentezi creatorul, nu te miri de existența, substanța sau substraturile ei și nu îi deplângi dizolvarea. Surprinzător? Mh, nu neaparat.

E plăcut să fii surprins așa. Și e de-a dreptul minunat să-ți dai seama, și să trăiești pur și simplu. Fără să încerci să pui întrebări, să găsești explicații, să afli amănunte, să descoși detalii. Miră-te. Asta cred că e de fapt desfătarea surprinzătorului. Mirarea pură, ca de copil. Miră-te, deci, și trăiește.

Gata!

Mie nici măcar nu-mi place lacul ăla! Dacă nu era ea să tot vrea să meargă acolo, poate nici nu-l descopeream. Sau dacă-l descopeream singur, poate-mi plăcea. Dar acum chiar… gata!

Și nu-mi place cum râde așa, zgomotos… Mă sperie de multe ori. Uneori aș vrea doar să tacă. Parcă aș admira-o mai pe-ndelete așa: o făptură istovită de acțiunile prea multe ale zilei, tăcută și  liniștită. La început era simpatică, așa, exuberantă și plină de viață; a fost ceea ce mi-a atras atenția. Dar acum parcă mă secătuiește de vitaliatea proprie. Așa că gata!

Și-a cerut scuze. De mai multe ori. Eu nici nu prea înțeleg ce se întâmplă. Vremea de-afară are mai mult sens pentru mine decât schimbările bruște și neașteptate din partiturile ei. Dar i-am zis: m-am obișnuit deja… Așa că gata…

Ce-i drept, e drăguță. Sunt convins că are cele mai bune intenții. Mi-e puțin frică s-o spun… dar adevărul e că nu-i [prea] iese… Și nici eu nu ies prea bine din asta. Așa că gata!

Spune lucruri frumoase. Uneori. Dar vorbeste mult. Foarte mult. Muult prea mult… Și uneori chiar îmi vine să i-o spun verde în față: Gataaaa!

Îmi place timpul petrecut împreună. Mă face să mă simt cumva special. Dar apoi mă gândesc că probabil nu e nimic special pentru ea; parcă se comportă la fel cu fiecare dintre noi… Nu știu… Oricum, când îmi vin în fire, spun gata!

E ciudată. Și fascinantă în același timp. E rea. Dar nu e cu-adevărat rea. E chiar foarte bine. Dar nu e ok, ceva nu e ok cu ea. Uneori aș vrea s-o ajut cu asta. Dar mai bine nu. Și e simpatică. Dar  e naivăăăăăă! Se stresează cu toate detaliile posibile și imposibile. Dar e și echilibrată. Ba nu. Asta nu. Și… gata!!

 

[to be continued… deci da, nu e gata. încă :)) ]