Category: fire


Manifest

În somn, letargie, anestezie și hipnoză…

M-am plâns de sistem, am dat vina pe lucruri exterioare mie și am arătat cu degetul tot ce dezaprob. Îmi mențin ideile: tot mai cred că sistemul e de căcat, că oamenii nu sunt atât de buni pe cât pot fi și că acțiunile lor sunt profund corupte.

Mă scârbește în continuare statul român care nu m-a ajutat cu nimic în toți anii ăștia, dar care nu încetează să mă facă să râd în fiecare zi. Un stat din grija căruia puteam să mor sugar, care în 15 ani de școală mi-a schimbat sistemul de învățământ de vreo 9 ori, în care plătesc pentru apa de ploaie care îmi cade pe acoperiș, în care am impozite mai mari în fiecare an, putere de cumpărare tot mai mică și căruia îi datorez 129 ron impozit pe profitul în valoare de 0 lei pe care l-am realizat anul trecut cu un amărât de PFA, pe care m-a costat mai mult să-l închid decât să-l deschid.

Sunt la fel de sătulă de lumea asta stricată, care îmi spune în față că femeie fiind, pot reuși doar stând în patru labe, în genunchi sau pe spate; în care verticalitatea pare a fi rezervată exclusiv poziției erecte. O lume de sucită pe dos, în care primul motiv pentru a nu fi angajată pe termen lung este capacitatea mea de a da naștere unui copil (nu contează dacă eu vreau sau, dimpotrivă, că nici măcar nu mă gândesc la asta: contează doar că sunt capabilă.) Interesant cum capacitățile mele pe alte paliere sunt total eclipsate de această „opțiune de bază” cu care m-a înzestrat natura.

Sunt încă dezgustată de depravarea continuă a domeniului în care aș fi vrut să-mi fac meseria, de splălările pe creier în masă ce apar la tot pasul, de manipulările fără scrupule care se fac în văzul întregii lumi și mai ales de toate mesajele din jur care vor doar să-mi hrănească frica.

Știti ce? Mă p** pe toate astea!

Trezirea nu e ușoară. Cu cât mă trezesc mai mult, cu atât sunt mai conștientă: de mine, de context, de ceilalți, de Univers, de Viață și de Existență. De fapt, viața în sine nu e ușoară!

Dar nici nu trebuie să fie. M-am saturat de truismul ăsta! Toată lumea se scâncește în stânga și-n dreapta că viața nu e ușoară. Evident! Altfel, ce-am mai căuta aici? Sau am uitat că „nu suntem ființe umane care trăiesc o experiență spirituală, ci ființe spirituale care trăiesc o experiență umană”?(1) Da, am uitat… Eu, una, tot uit din vreme în vreme…

Uit sau mă fac că uit. Îmi fură imaginea „bubele” sistemului, răutatea oamenilor, neșansa proprie și evident, neputința în fața tuturor acestora.

Dar știți ce n-am făcut? Nu mi-am făcut curaj. Nu mi-am făcut curaj să demasc mirajul exagerat al bețelor în roate venite din exterior, curaj să le văd adevărata dimensiune și realul scop, curaj să văd că toate reclamațiile pe care le am de făcut în ceea ce privește circuitul propriei vieți duc înapoi doar la mine. Sunt singura responsabilă de ceea ce am făcut, de ceea ce nu am făcut și de motivele adiacente. Iar urmările tuturor acestor decizii sau indecizii sunt meritul meu propriu și exclusiv.

Pe măsură ce mă trezesc, sunt din ce în ce mai conștientă de cât sunt de mică, de cât de puține știu de fapt, de câte mai am de învățat și de faptul că mereu apar altele noi! Nu e plăcut. Mă așteptam ca „atunci când o să cresc mare”, să le știu pe toate și să mă desurc să trăiesc fără prea mari probleme (de parcă viața asta ar fi vreo mașină pe care înveți să o conduci după ce mergi la școală!). Sigur am înțeles eu ceva greșit pe drum…

Pot în continuare să-mi pierd timpul scâncindu-mă și eu, la fel ca mulți alții din jurul meu, fără a rezolva vreodată ceva. Sau pot să-mi asum odată pentru totdeauna trecutul și să-mi văd cu adevărat de prezent, cu toate valențele lui:

  • cu faptul că deși ”Ignorance is bliss” as they say, există o mult mai mare plăcere în a fi treaz și conștient;
  • cu faptul că dacă ești treaz și conștient, îți dai seama că acel „mic” nu vine la pachet cu „neputincios”;
  • cu faptul că odată ce îți cunoști adevărata putere, descoperi că unul dintre marile farmece ale vieții este de a învăța constant ceva nou;
  • cu faptul că o viată „perfectă”, așa cum mi-o imaginam cândva, ar fi de fapt una foarte anostă;
  • și mai ales cu faptul că singurele piedici reale sunt cele pe care mi le pun singură.

Da, voi continua să trăiesc într-un stat absurd, într-o lume infectă, în contexte compromise. Sunt conștientă de asta și am renunțat de mult să mai vreau să repar lumea. Așa că îmi propun să f*t statul cât pot, să ignor lumea cât mai mult și să fac ce-am de făcut de fapt, câtă vreme sunt pe-aici, indiferent de contextul în care mă aflu, de nivelul de degradare pe care îl am în jur, de frica ce mocnește la fiecare colț.

Și să cred în mine. Dacă ce-mi este exterior nu mă ajută, măcar eu însămi să nu mă-ncurc.

Vă doresc trezire plăcută, viață frumoasă and may your thoughts be kind to you!

(1)Pierre Teilhard de Chardin

Advertisements

Totul va fi bine (?)

De când am devenit atât de leneșă? Și de când a început să-mi fie frică? De când a început să mi se pară comodă monotonia atașamentului și de când mi-e frică de schimbare?

Eu, gloriosul semn de aer, mutabilul prin excelență, detașata insensibilă, care acum două luni ținea discursuri despre cât e de nestatornică, despre cum she can’t settle for anything, despre cât de neașteptate sunt schimbările profunde pe care le face în viața ei și despre cu câtă ușurință ia decizii imprevizibile!…

De ce mi-e atât de greu să-mi dau seama de ceea ce este exact în fața ochilor mei? De faptul că așa cum sunt acum, lucrurile nu funcționează pentru mine? De faptul că așa cum le-am gândit, planurile, fie ele și cu marjă de eroare, sunt foarte anevoioase? De faptul că trebuie să schimb ceva, iar asta trebuie să se întâmple radical, din rădăcini și foarte profund? Și mai ales, de ce îmi este frică să iau deciziile care aduc schimbarea?

Poate că nu știam cine sunt, dar măcar știam ce caracteristici am, în linii mari. Unde %^*& m-am pierdut pe drum?! Unde sunt? Cine sunt? Ce dracu` se petrece? De ce nu mi-e bine? Care sunt motivele pentru care mi-e rău? De ce nu știu ce am de făcut ca să-mi fie ok? De ce mi-e frică să fac orice?

Stau cumva în fața maturității depline și mi-e frică să-mi sum responsabilitatea propriei vieți? Dacă e așa, ce iluzie am trăit în ultimii 4 ani? Ce himeră a fost asta, de când mama și tata nu-mi mai veghează bunăstarea și de când sunt propriul meu tutore? Am visat? Sau m-am mințit? Atât de profund aș fi putut să mă mint?!

Mai apoi, în ce ordine vreau să iau deciziile în viața mea? Ar fi cazul să mă gândesc să tratez cu ceva mai multă considerație decât până acum aspectul emoțional al existenței mele pământești? Ar trebui să-mi schimb – măcar puțin – prioritățile? Să dau o mai mare importanță unei relații? De asemenea, aud din ce în ce mai des în jurul meu că e bine să faci copiii cât mai devreme. De ce chestia asta începe să mă preocupe, dar nu mă convinge?

Revenind, de ce am senzația că dacă fac schimbări, o iau de la zero? De parcă aș fi clădit ceva înainte… De parcă aș fi adunat o tradiție în spate… Pf!… Nu vezi cum îi place vieții să te treacă prin toate văile? Nici n-apuci să te obișnuiești cu tine, că te schimbi. Vorba aia, când crezi c-ai prins jocul, vine viața și schimbă regulile. Iar dacă înainte eram pe ritmul vieții, parcă eram cu placa de surf exact pe frecvența valurilor ei, acum de ce am ajuns așa?

Pentru că:

Pierre Teilhard de Chardin

– și, prin urmare, ești aici ca să treci prin mii și milioane de situații, să experimentezi sute de sentimente și să afli în felul ăsta ce e viața de fapt: făcând cunoștință cu miile și milioanele ei fețe, atmosfere, contexte și întâmplări, chiar dacă ai fi putut jura că n-o să treci niciodată prin cutare sau cutare lucru.

Altfel cum ai vrea să simți că trăiești? Executând aceleași procese zi de zi, într-un mediu a cărui factori nu se chimbă niciodată iar siguranța este instalată pretutindeni? Asta nu prea sună a viață, sună a George Orwell, în cel mai bun caz!…

Poate nu mi-am dat seama ce vreau, dar măcar știu sigur că asta nu vreau.

 

Și uite cum o postare pornită dintr-un miliard de atomi frustrați m-a ajutat, ca multe altele de-aici, să trec prin ceva formă ciudată de probă de foc – evident, purificatoare – lăsând calmul să se instaleze. De-aia

Totul va fi bine.

 

Love, Peace & Serenity, y’all!

Ce-i cu tine?

Cred în faptul că timpul se desfășoară ca o spirală eliptică. Îți lasă senzația că face bucle, poți avea chiar déjà-vu-uri, dar nu e așa. Nimic nu se repetă. Niciodată. Ar fi o risipă.

Timpul prezintă caracteristici ce se mențin, dar el nu îți dă voie să te obișnuiești. Raza spiralei, unghiul de înclinație al curbei și frecvența cu care ți se pare că treci prin experiențe identice sunt constante. Ai crede că dacă introduci o rutină în ecuație, dezlegi misterul și dobândești o înțelegere globală asupra vieții.

Timpul nu-ți oferă însă acest privilegiu al plafonării: e îndeajuns de ciclic încât să crezi că se repetă și că poți rezolva ceea ce trăiești acum, cu aceeași tactică pe care ai aplicat-o anterior. Însă este îndeajuns de eliptic încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție.

Cred că asta mi se întâmplă acum, pentru a ECS-a oară. „Ce-i cu tine?” este întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile. Ei și-au dat seama înaintea mea că se întâmplă ceva ieșit din comun.

Așa și trebuie. Fiindcă intrasem în acel „comun” în care Timpul meu nu-mi permite să zăbovesc. Nu mă lasă, după cum spuneam, să intru în rutină, să mă obișnuiesc cu plafonarea, să lenevesc viața. Ar fi o risipă.

Tot ziceam că nu știu ce am și că nu m-am mai simțit așa de ani de zile. Și mi-am amintit de circumstanțele pe care le-am trăit atunci, de contextul în care s-a instalat o criză existențială, de detaliile procesului, de modalitatea lui de rezolvare și de minunatele roade ce au răsărit în urmă.

Am și crezut la un moment dat, uitându-mă înapoi la buclele prin care m-a scuturat de lenea umană Timpul, că aceste curbe din spirală s-au întâmplat de fiecare dată când am avut parte de un upgrade: atunci când am trecut de la adolescentă la tânără, de la debusolată la conștientă, de la tânără la femeie. Dar acum sunt femeie, sunt conștientă, am un job, sunt pe picioarele mele, sunt trează spiritual și existențial, ce-o mai fi de data asta? Ce ar trebui să mai urmeze acum, când toate par a fi la locul lor? – mi-am spus…

Nu știu… Nu-mi amintesc, când am trecut prin bucla asta în fosta viață, ce a urmat. Pentru că nu asta e ideea. Ar fi o risipă.

Începusem să recunosc în stările de acum, angoasele de dățile trecute. Încercam să îmi amintesc ce am făcut atunci: cum am acționat, cum m-am împăcat cu situația, unde i-am găsit și cum i-am aplicat rezolvarea. Eram convinsă, până acum câteva momente, că mă paște un upgrade grozav din nou. Credeam realmente că de fiecare dată când el se întâmplă, trec prin metamorfoze din ce în ce mai profunde, în concordanță cu grandoarea upgrade-ului și, mamă, ce tare urma să fiu eu după victoria asta asupra mea!

Dar nu. Nu despre asta e vorba. Viața nu este despre cum să te obișnuiești să treci prin aceleași experiențe over and over and over and over again. Viața nu îți dă o diplomă de expert în a trăi, după ce te pui să înveți o coregrafie stearpă, fiindcă așa ți se pare că se învârte ea pe roate. Cu viața nu dansezi în pași prestabiliți, nu ajungi să-i cunoști ritmul și nu apuci să-i aprofundezi spiritul. Ar fi o risipă.

Pentru că viața nu se învață, nu se memorează, nu se stochează în cutiile minților noastre și nu se scoate de acolo pe categorii, la nevoie. Ea se trăiește într-un ritm efervescent, se simte intens, se experimentează profund și se întâmplă o singură dată. Unitar, fragmentat, universal, uman, existențial, cum vrei tu, dar o singură dată. Totul trebuie să se întâmple o singură dată.

Iar dacă cineva ajunge să te întrebe „Ce-i cu tine?”, să știi că nu trăiești. E un semn puternic că ceva se întâmplă a doua oară. Iar timpului, care e prieten bun cu viața ta, nu-i plac repetitivitățile. Așa că o să te facă să simți asta.

Nu-ți permite să te trezești la fel în două dimineți din viața ta, nu-ți îngădui să simți același lucru de două ori în viață, nu lăsa circumstanțele să-ți aducă o experiență de două ori în calea vieții. Pentru că timpul nu trece de două ori prin același loc. Ar fi o risipă.

Amintește-ți: e o spirală îndeajuns de ciclică încât să crezi că se repetă, însă este îndeajuns de eliptică încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție. Și are hora asta repetitivă din punct de vedere coregrafic doar fiindcă ne încăpățânăm noi să fim grei de cap…

Învață lecția repede și treci de la învățat la trăit. Fiindcă viața nu e o lecție. Este o expresie, o experiență, viața este vie, de-aia-i spune VIAȚĂ. Altfel, ar fi o risipă.

Ce-i cu tine? Trăiești?

I dare you

Here I am, a grown-up woman, în aproape toată splendoarea, încercând să-mi fac loc în viață. Am plecat de acasă, întâi la studii și apoi „de tot”, la muncă. Nu sunt o eroină pentru asta; de fapt, recomand cu sinceritate oricui să facă aceeași mișcare: ca decizie, este ceea ce te pune în legătură cu tine însuți mai intens decât orice altceva.

Și apoi te trezești, după cum ziceam, tu cu tine însuți. Ce faci? Ai facturi de plătit, chirie de achitat, mâncare de cumpărat și o viață socială de întreținut. Hai să începem cu o doză bună de „good luck!”

Dacă ai șansa, norocul și sorții potriviți, ajungi într-un context propice în care lucrezi, continui să înveți (a se citi „learn”, nu „study”) și câștigi bani. Frumoși. Toate bune până aici. Ce te faci când lumea asta strâmbă, tâmpă și crăcănată începe să arunce în tine cu tot felul de bobârnace?

All you wanna do is work, right? Vrei să te pui pe picioarele tale, să-ți croiești un drum în viață, să-ți satisfaci adesea câte-un capriciu mai mic, sau ocazional unul mai mare, să faci ce știi tu mai bine, să scoți din tine forța pe care știi că o ai în adâncuri și să oferi, atât lumii cât și ție, o bucățică din ce ai tu bun, care să îndulcească viața în jurul tău.

Ești pregătit să devii un pasionat al domeniului, „a heart at work” – cum s-ar zice, dar mai important, vrei să fii un pasionat al tău: tu, cu ce știi să faci, cu ce vrei să fii și cu toată implicarea și iubirea de care poți da dovadă, deoarece crezi în ce a spus Confucius: „Choose a job you love, and you will never have to work a day in your life.”

Dar nu. Trebuie să fii victima discriminării de sex (da, da, într-o țară „evoluată”, în secolul XXI), a birocrației excesive, a lipsei de profesionalism real, a superficialității omniprezente, a ignoranței, răutății și egosimului celor din jur; trebuie să faci cunoștință cu gările negre ale societății, cu șerpii și vulpile, să guști cupa cu mizerii a unei lumi orbite de producție irațională, agonioseală tâmpă și consumism inconștient.

Nimănui nu-i pasă de intențiile tale bune; sufletul, pasiunea și inima sunt concepte ce nu-și au locul în socoteala asta și dacă te încăpățânezi să le incluzi, ai să ieși cu un minus grozav pe frunte, în ochii tuturor.

Eu, una, am să mă încăpățânez. Da: sunt femeie, sunt tânără, sunt novice, nu cunosc sistemul – am toate „defectele” unui nou-venit, pe care ai vrea să le invoci. Dar eu nu văd acolo decât atuuri. Așa că toate bobârnacele astea nu sunt pentru mine decât niște fărâme de praf în aerul pe care îl respir momentan. Momentan. Pentru că mă văd deja spunând „I am thankful to all those who said ‘NO’. It’s because of them I did it myself.” (Albert Einstein).

Tot sistemul vostru mă lasă rece; mintea voastră mică nu mă face decât să râd iar roadele ei nu sunt demne nici măcar de a-mi opri ochii asupra lor. Nu mă mai aștept la lecții de pasiune, profesionalism, implicare, onestitate, dăruire, generozitate și cu atât mai puțin de sinceritate din partea voastră.

Adevărul este că „I was never looking for aproval” (P!nk) așa că „THE QUESTION ISN’T WHO IS GOING TO LET ME; IT’S WHO IS GOING TO STOP ME”. (Ayn Rand)

I dare you, b*tches!

I trust love will get me there

…and then she went like this:

The music’s not good without you, baby, the music’s not good at all!…

The chocolate is not enough.

The ice cream is too cold.

The tears are too dry.

This body is way too weak.

The brain, thoughts and mind are just too strong.

I’m too tired.

I’m simple and simply me. The music won’t help, the chocolate won’t heal, the ice cream won’t numb, the tears won’t wash, the body won’t stand, the brain damages me. I’m tired, but all i have left is me.

I hate this age of mobile phones, of social-networking platforms and of high-speed technology. Before, we had plenty of time to be with ourselves, to really get to know our inner being, to closely listen to our hearts’ songs, whispers and laments, to learn the steps of our bodies’ rhythm, to feel the vibes of our souls.

Now, we are running desperately towards whatever gives us the chance to splash our feelings out loud. We’re attention-seeking whores, always looking for a good deal. We transform people around us in customers of our drama, and the phone/computer is our personal dealer, opening the way towards quite a show!…

We lose our ground to some extent, and then, all we want is to get it back. We lose stability, and we crave for it. We lose security, and we become desperate. We lose safety and we feel vulnerable, bare-headed, rooted to the ground, in the rifle-area of each feeling, that has transformed itself into a menacing weapon.

So we want to heal that, to heal ourselves. We look for millstones to grip ourselves onto, for anchors to prevent us from drifting away from the safe shore, for columns of stability to built our trust around, for a comforting roof to catch our breath under and often, it is a saviour that we are looking for, in its whole greatness.

But this is not what we truly are. We are not these weak leaves, recklessly blown by some relentless wind. We came to believe this is who we must be: if we have a phone, we have the mean to contact a friend and complaint for hours, so we do it, just because it’s possible. If we have an internet connection, we let out feelings flow in statuses, blog posts, vlogings, likes, shares and comments, just because it’s at a click’s reach. We hardly stand for something, so we tend to fall for anything….

We let impulses take over ourselves, we change our state of mind drastically from one song in our playlist to another and we change attitude from one argument to another, in a talk we’re having with a friend. We fluctuate dreadfully whilst desperately trying to find our ground and hold onto it.

And i’m doing the exact thing right now. I am fully aware of it.

I forgot. I forgot and i want to remember. I forgot how it is not to have a phone with thousands of minutes i can use to say nothing. I forgot how it is not to have this white box in front of my eyes all day long, asking me ‘What’s on your mind?’, ‘What are you doing?’ and other things alike. I forgot how it is not to postpone sorting out my feelings with such ease, just because i can ‘call you later’, ‘save this as a draft and finish it afterwards’ or ‘get in touch with you as soon as i reach a computer’. I forgot how it is not to feel immortal, just because the era of speed gives me the chance to grow cheeky about the issue.

I forgot how it is to spend an entire day with no one else but myself, hearing nothing more but my own thoughts, feeling nothing else but my true feelings, carving in this emotional body i have, polishing it and re-discovering myself over and over and over again, after each thought, breath and sigh i have lived for only myself. I forgot how it is to truly feel the value of a moment, the weight of a minute, the blessing of an hour or the wonder of an entire day spent with me.

I forgot how it is not to hurry, but to deepen my thoughts. I forgot how it is not to speed the healing of a love wound, but to totally understand the process of its creation – first, to take knowledge of its presence there – afterwards, and to carefully remove the dust specks that make it more painful – before attempting to apply a plaster on it. I forgot how it is to feel heavy and unwavering as a millstone on my own, tall as a column all by myself, steady like a safe roof just by standing on both feet – my own hero, my own saviour.

Because that’s what i really am: the safety, the peace and the love within. I don’t really need your phones, your computers, your music, your chocolate, your ice cream, your drama, your speeches, your calculations, your risk-evaluations, your pre-conceived ideas. You taught me i needed them, you made me believe i needed them, you wanted me to need them, but fuck you, i don’t need them!!

I am this beautiful, powerful, loving human being, who remembers not having these pieces of shit and being happier, acting with more confidence, feeling safer, making better decisions after thinking about them thoroughly in the most sincere manner possible, deeply acknowledging her feelings by spending an intense, great deal of time in their company.

So yeah, as much as you taught me to like them, i must say it again: The music won’t help, the chocolate won’t heal, the ice cream won’t numb, the tears won’t wash, the body won’t stand, the brain damages me. I’m tired, and all i have is me. 

I know that me. That true, within and underneath-it-all me. And i’m gonna go down searching for it and be sure i’m not coming back until i find it. And i will find it! Cause it’s all i truly ever had, all along. I cannot allow burring that true me for the sake of what i’ve been told me is.

So there. I’m simple and simply me. And i trust love will get me there.

Be. Shine. Love

moto: Același soare care topește gheața, întărește noroiul.

 

Era o situație înghețată, într-un fel. Eram un soare latent. O știam, dar n-o știam cu adevărat. Simțeam că am un miez mai mult decât vulcanic, dar mai puțin decât cosmic. Câteva scântei de carbit și m-a aprins.

Bucată cu bucată, suprafața scoarței mele a trecut ușor prin pară și foc, s-a purificat și a căzut, lăsându-mă curată de orice limitare. Epidermă, dermă, miez. Cromosferă, fotosferă, nucleu – focul a pătruns peste tot, lumina s-a reaprins, iar odată cu ea și umbrele.

Trebuie să recunosc, la un moment dat chiar credeam că o să te am. Complet, egoist, total și pentru totdeauna – da, așa. Nu, nu mă înțelege greșit, nu mă bucuram pentru conul de umbră pe care-l trăiai. Nici nu vroiam ca el să se transforme în întuneric. Dar trebuie să recunosc că aș fi vrut EU să luminez acolo!…

Și până la urmă chiar asta am făcut. Ce căi surprinzătoare are viața!… E ca în Univers: știi, Soarele nu se gândește la toate reacțiile pe care le declanșează pe Pământ, cum nici Pământul nu se gândește dacă Soarele va mai fi acolo, după fiecare rotire. Și totuși, câte minuni se întâmplă, spirală după spirală, fără voia sau intenția lor!…

Nu m-am gândit cum o să fiu; am fost doar. Sunt. Îmi doream, ce-i drept, să răspândesc lumină, să fie doar lumină. Dar nu sunt singură; și Soarele e însoțit de planete și… milioane de alte particule celeste. Așa că voi crea umbre. La asta nu mă așteptam.

Sentimentele sunt ok; dar sunte erori în program, nu? „Îmi doream”, „nu mă așteptam”… Un soare nu-și dorește, nu se așteaptă, nu gândește, nu îi pasă, nu analizeaază, nu pregătește, nu se scuză, pentru că nu greșește. Un soare este.

Așa că dacă mi-am dorit și am așteptat, trebuia să aflu că un soare nu face asta. Trebuia să primesc o lecție, un „la loc, drepți!”, o mână caldă pe umăr, o sărutare de la Univers și o scânteie în plus.

În rândul jocurilor optice, trebuie să recunosc că așa cum ești oglindă, eu trebuie că sunt umbră. [paradoxal, știu. nici eu nu înțeleg încă, dar așa simt acum.] Așa că acolo unde am vrut să fac loc luminii mele, am înlăturat umbra aceea, am reaprins orizontul și am gâdilat un Soare să se ridice din nou.

Șiret, acest Univers, și totuși atât de splendid și de rafinat incât nu mă pot supăra pe el!… Sunt ceea ce sunt și trebuie să învăț să iubesc asta la fel de necondiționat ca orice altceva. Așa că trăiesc această lecție. Un Soare poartă cu sine atâtea binecuvântări. Necondiționate, negândite, necalculate. Și spune tu, n-ar fi păcat să-și concentreze razele într-un singur punct? Știm ce s-ar întâmpla atunci…

Acum învăț bucuria de a fi ceea ce sunt, conștientizez efectele pe care le pot creea și renunț să le judec. Totul are un scop perfect, dar el trebuie lăsat să se desfășoare, la fel de natural cum Soarele continuă să lumineze și Pământul continuă să se rotească.

 

Ce ciudat!…

Astăzi mi-am luat toate lucrurile care m-au însoțit în cei trei ani de studenție și le-am dus acasă. Greu episod…

Ajunsesem să cred la un moment dat că nu m-am atașat realmente de niciunul dintre cele trei apartamente în care am locuit de-a lungul acestui timp, mai ales de ultimul, în care nici n-am apucat să petrec prea mult timp ce-i drept… Acum însă trebuie să mă recunosc învinsă de propriile sentimente. O victorie care merită pe deplin!

Ceea ce am trăit în acești trei ani nu încape în cutiuța mea cu cuvinte alese. De la episoade glorioase, imposibil de uitat chiar și pentru cei din jurul meu, până la frânturi aleatorii din zile la întâmplare, toate și fiecare dintre aceste elementele de viață de Cluj sunt comoara mea veșnică!

Nu le-am acordat prea mare importanță în momentul în care ele se desfășurau – mi se părea ciclul normal și natural al vieții. Acum, eu trec prin focul purificator al rememorării și ele – clipele – odată cu mine, devenind în final Eu.

E atât de dureros, dar infinit de frumos în același timp!…

Școala n-am terminat-o; mai am de dat licența. Cu toate astea, împachetarea asta, pregătirea, așteptarea în apartamentul gol și drumul spre casă m-au făcut să simt până în miezul cărnii că spun adio unui prieten care face parte din mine. Viata mea de Cluj este o ființă de care m-am despărțit subit. Credeam, din nou, că e ciclul natural al vieții… Când eram în pragul ușii mi-am dat seama de gravitatea situației.

Poate chiar e ciclul natural al vieții. Și doareeee… al naibii! Și chiar dacă știu, mental și cognitiv, că am să mă întoc acolo și că am să mai trec pe-acolo, simt că am pierdut Clujul definitv!… De ce? Fiindcă lucrurile nu mai îmi sunt acolo? Pentru că nu mai relaționez material cu energia locului? Pentru că nu am mai lăsat, ca Hansel și Gretel, indicii ale existenței mele în acel loc?

Și atunci mă întreb, ce e omul, omul care sfințește locul? Eu, să zicem, ce sunt pentru Cluj și pentru Mine? Sunt hainele pe care le am? – De 80% dintre ele vreau să scap cât mai urgent, iar restul oricum nu contează… Sunt obiectele pe care le posed? – Am făcut crize de nervi când mi s-au spart paharele, m-am perplexat când mi s-au rătăcit din lucruri și m-am revoltat când mi-am distrus o oarecare haină iar acum nici nu mai contează oricum. Sunt cărțile pe care le-am mutat de pe un raft pe altul, în fiecare apartament? – Bine că le-am adus de la Oradea; pe unele dintre ele nici măcar nu le-am deschis iar restul… nu contează. Sunt bijuteriile, chitara și rachetele mele de tenis? – Nici măcar nu-mi mai amintesc cum au ajuns dintr-un oraș în altul și oricum nu contează. Sunt pielea pe care am smuls-o, părul pe care l-am ars, lacrimile pe care le-am uscat, gândurile pe care le-am fugărit, zâmbetele pe care le-am dăruit, fericirea pe care am vânat-o, crizele pe care le-am înecat, apa pe care am purificat-o, aerul pe care l-am oxidat, îmbrățișările, serile târzii, oamenii zgomotoși, proiectele de școală, străzile fumurii, băutura, acidul și mierea, fiecare răsărit și fiecare apus, orice suspin și respirație, tu, eu, eu, tuuuuu?!

Oricât de hoinar e spiritul meu în general, acum pot să spun un lucru din miezul adevărului de moment: urăsc să mă mut!!… Dar iubesc. Și asta uneori doare. Pentru că ești tot, și atunci când o despărțire o simți ca și cum te-ai rupe de tine însuți, într-adevăr te rupi pe dinăuntru.

Now let the tears roll down your cheeks, pretty girl, and may your cry be your good-night lullaby…

Artistului sinucigaș

Te sinucizi încet de fiecare dată când te lași afectat de feedback-ul negativ al cuiva. Te sinucizi încet de fiecare dată când alegi să îți înmoi genunchii, să-ți încovoi șira spinării și să-ți plângi de milă în propria poală  fiindcă nu ești îndeajuns de bun și pentru acest cineva. Înțelege odată: nu vei fi niciodată îndeajuns de bun pentru fiecare cineva! Și știi de ce? Fiindcă nu pentru asta ești aici!

Îți ucizi geniul de fiecare dată când o minte prea ageră îți scoate ochii cu scobitorile iar tu o crezi și începi să plângi. Îți sufoci literalmente de grumaz spiritul creator și-l condamni la exil în neant de fiecare dată când alegi să-i crezi pe alții mai degrabă decât pe tine însuți. Îți creezi singur răni în genunchi, tăieturi în coate și julituri pe buze când muști din adevărul lor, în detrimentul iubirii pentru creație, care arde în tine.

Tu nu vezi că ești un ciudat, atât de special încât ești la fel cu toți din jurul tău?! De ce vrei să cazi până și în banalul necesității părerii și aprobării celorlalți? A, fiindcă suntem o societate și avem nevoie unii de alții? A, fiindcă ai nevoie să simți iubirea și dinspre exterior înspre interiorul tău?

Idiotule, îți zic, idiotule! Oare nu ești tu atât interiorul cât și exteriorul lumii ăsteia? Realitatea în care trăiești nu e cea pe care ți-o creezi? Energiile pe care le simți nu sunt cele pe care le propagi întâi chiar tu?

Poate exact de asta ai nevoie: să simți că nu ești „îndeajuns de bun” ca să te „doară” atât de tare încât să faci ceva în legătură cu asta, încât să acționezi asupra realității care te apasă! Ah, la asta nu te-ai gândit, nu-i așa? Te-oi fi surprins, te pomini!…

Încetează cu auto-deplângerea asta, termină cu demotivarea a cărei cupă întreagă o înghiți de fiecare dată de la prima sorbitură!… Ți-e de-ajuns un vânt potrivnic și te-ai scufundat! Ești pe fundul piscinei într-o clipită, înmulțind cu lacrimile tale apele în care te scalzi. Nu înțelegi că ele îți sunt instrument, nu povară? Inoată dracului așa cum știi că știi! Dacă scopul tău e să nu te îneci, asta vei face. Dacă scopul tău e să devii un olimpic la asta, așa va fi. Dar fă ceva!!

Nu ți-am oferit și n-am să-ți ofer discursul clasic: „Practice makes it perfect”, „FAIL stands for First Attempt In Learning” etc!… N-am să-ți îndulcesc drumul, pentru că ți-ai mânjit singur destulă vreme fața și spirtul cu gânduri și cuvinte defăimătoare. Așa că acum sau nicicând atlcândva, găsește-ți curajul și forța de a acționa, sau rămâi tăcut pe veci. Orice ai face însă, asumă-ți alegera făcută și trăiește cu ea în toate zilele tale.

[va urma…]

eu? sau tu? de ce sau?

moto: Dacă rupi firul prieteniei și-l legi la loc, rămâne nod.

Trag după mine un odgon*, greoi ca o ancoră, ușor ca un fulg, mai ud decât o ploaie de toamnă, mai cald decât o întreagă zi de vară. E ros, adesea rărit bine, are și noduri… dar cel mai mult e ros… E ros de rostul său, e ros de întrebări, e ros de greșeli și dreptăți, e ros de iubire și de prea puțină ură, e ros de cuvinte, de lacrimi și de fapte…

E ros de seri târzii, de dimineți devreme, de depărtări îndelungi și de apropieri periculoase; e ros de rugină, de noroi și de limfă, e ros de curaj, de prea mult curaj, de o proastă infatuare chiar!.. E ros până și de dinții mei, de tălpile pantofilor celorlalți și de palmele mâinilor lor.

L-au ros câinii, și pisicile și frunzele copacilor pe lângă care am trecut. Îl rod sentimente sincere, dar naive, intenții bune, dar prost alese, îl arde yin-yang-ul topit și amestecat în căldarea ființei mele.

Am obosit. Mă opresc din când în când și mă întreb dacă e într-adevăr al meu sau l-a legat viața de mine. Sau poate e totuna. Mă gândesc să mă înfășor în el. De ce să nu mi-l asum? Dar dacă mă sugrumă? Ca un șarpe, ațâțat printr-un propriu blestem. Sau să-l las. Dar dacă  mi-e organ vital? Ce-aș fi fără el? Dar cu el ce sunt?

***

Îmi imaginez uneori oamenii, mergând pe drumurile lor obișnuite de zi cu zi, lăsând în urmă o ață fină, așa cum fac păianjenii când își croiesc cărări prin aer. Și-apoi văd cum toate firele astea se intersectează de mii de ori cu alte mii de fire în fiecare zi. Dar la urmă imaginea dispare. Nu găsesc o soluție.

Cred că de fapt avem cu toții odgoane după noi, și nu acele finuțe firișoare de ață pe care mi le imaginam eu. Dar ne e rușine cu ele. Sau greu. Și atunci strângem tare din ochi și le facem invizibile. Așa că atunci când ne intersectăm de acele mii de ori cu acele mii de persoane în fiecare zi, nu se creează nicio atingere, nicio intersecție a firelor, nicio rețea, niciun ghem. Așa reușim să ne apărăm, dar și să pășim înainte. Altfel, vă dați seama cât de încâlciți am fi unii în alții? De neconceput!…

***

Dacă într-adevăr am trăit deja mai bine de câteva sute de vieți și încă n-am terminat, dacă într-adevăr fiecare din aceste vieți a avut firul ei cu o misiune precisă, tare vreau să trag odgonul ăsta printr-un ac și să-mi înțep ființa străvezie din eter cu setea pentru viață pe care știu că o am undeva în venele acestei frângii.

De-acolo aș vrea să curgă lumină, înțelepciune și pace. Să nu mai calc pe odgoanele altora. Să nu le mai strivesc, să nu le mai rod la rându-mi, să nu le desconsider, să nu le disprețuiesc, să nu privesc prin ele, să le cunosc greutatea, dar și binecuvântarea. Pentru că sunt frumoase; așa grele, ude, mânjite, roase, trântite și plânse cum sunt. Sunt ale noastre și fie că vrem sau nu să o vedem, ele se încâlcesc și se încalecă  și uneori chiar se înnoadă în cele mai frumoase moduri posibile.

Dar cineva ne-a spus că trebuie să fim ființe raționale. Așa că începem iar să tragem, să smucim, să târâm și să zbierăm după noi coardele astea care nici măcar nu știm ce sunt; să le roadem, să le rărim, chiar să le încâlcim în încercarea de a le schimba direcția, dar doamne ferește să le atingem de ale altora.

***

Iartă-mă. Dar ce e asta pe lângă zdrențureala pe care am provocat-o?…

 

*Odgón: Funie groasă, gudronată, folosită, mai ales, în marină.