Tag Archive: crestere


Ce-i cu tine?

Cred în faptul că timpul se desfășoară ca o spirală eliptică. Îți lasă senzația că face bucle, poți avea chiar déjà-vu-uri, dar nu e așa. Nimic nu se repetă. Niciodată. Ar fi o risipă.

Timpul prezintă caracteristici ce se mențin, dar el nu îți dă voie să te obișnuiești. Raza spiralei, unghiul de înclinație al curbei și frecvența cu care ți se pare că treci prin experiențe identice sunt constante. Ai crede că dacă introduci o rutină în ecuație, dezlegi misterul și dobândești o înțelegere globală asupra vieții.

Timpul nu-ți oferă însă acest privilegiu al plafonării: e îndeajuns de ciclic încât să crezi că se repetă și că poți rezolva ceea ce trăiești acum, cu aceeași tactică pe care ai aplicat-o anterior. Însă este îndeajuns de eliptic încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție.

Cred că asta mi se întâmplă acum, pentru a ECS-a oară. „Ce-i cu tine?” este întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile. Ei și-au dat seama înaintea mea că se întâmplă ceva ieșit din comun.

Așa și trebuie. Fiindcă intrasem în acel „comun” în care Timpul meu nu-mi permite să zăbovesc. Nu mă lasă, după cum spuneam, să intru în rutină, să mă obișnuiesc cu plafonarea, să lenevesc viața. Ar fi o risipă.

Tot ziceam că nu știu ce am și că nu m-am mai simțit așa de ani de zile. Și mi-am amintit de circumstanțele pe care le-am trăit atunci, de contextul în care s-a instalat o criză existențială, de detaliile procesului, de modalitatea lui de rezolvare și de minunatele roade ce au răsărit în urmă.

Am și crezut la un moment dat, uitându-mă înapoi la buclele prin care m-a scuturat de lenea umană Timpul, că aceste curbe din spirală s-au întâmplat de fiecare dată când am avut parte de un upgrade: atunci când am trecut de la adolescentă la tânără, de la debusolată la conștientă, de la tânără la femeie. Dar acum sunt femeie, sunt conștientă, am un job, sunt pe picioarele mele, sunt trează spiritual și existențial, ce-o mai fi de data asta? Ce ar trebui să mai urmeze acum, când toate par a fi la locul lor? – mi-am spus…

Nu știu… Nu-mi amintesc, când am trecut prin bucla asta în fosta viață, ce a urmat. Pentru că nu asta e ideea. Ar fi o risipă.

Începusem să recunosc în stările de acum, angoasele de dățile trecute. Încercam să îmi amintesc ce am făcut atunci: cum am acționat, cum m-am împăcat cu situația, unde i-am găsit și cum i-am aplicat rezolvarea. Eram convinsă, până acum câteva momente, că mă paște un upgrade grozav din nou. Credeam realmente că de fiecare dată când el se întâmplă, trec prin metamorfoze din ce în ce mai profunde, în concordanță cu grandoarea upgrade-ului și, mamă, ce tare urma să fiu eu după victoria asta asupra mea!

Dar nu. Nu despre asta e vorba. Viața nu este despre cum să te obișnuiești să treci prin aceleași experiențe over and over and over and over again. Viața nu îți dă o diplomă de expert în a trăi, după ce te pui să înveți o coregrafie stearpă, fiindcă așa ți se pare că se învârte ea pe roate. Cu viața nu dansezi în pași prestabiliți, nu ajungi să-i cunoști ritmul și nu apuci să-i aprofundezi spiritul. Ar fi o risipă.

Pentru că viața nu se învață, nu se memorează, nu se stochează în cutiile minților noastre și nu se scoate de acolo pe categorii, la nevoie. Ea se trăiește într-un ritm efervescent, se simte intens, se experimentează profund și se întâmplă o singură dată. Unitar, fragmentat, universal, uman, existențial, cum vrei tu, dar o singură dată. Totul trebuie să se întâmple o singură dată.

Iar dacă cineva ajunge să te întrebe „Ce-i cu tine?”, să știi că nu trăiești. E un semn puternic că ceva se întâmplă a doua oară. Iar timpului, care e prieten bun cu viața ta, nu-i plac repetitivitățile. Așa că o să te facă să simți asta.

Nu-ți permite să te trezești la fel în două dimineți din viața ta, nu-ți îngădui să simți același lucru de două ori în viață, nu lăsa circumstanțele să-ți aducă o experiență de două ori în calea vieții. Pentru că timpul nu trece de două ori prin același loc. Ar fi o risipă.

Amintește-ți: e o spirală îndeajuns de ciclică încât să crezi că se repetă, însă este îndeajuns de eliptică încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție. Și are hora asta repetitivă din punct de vedere coregrafic doar fiindcă ne încăpățânăm noi să fim grei de cap…

Învață lecția repede și treci de la învățat la trăit. Fiindcă viața nu e o lecție. Este o expresie, o experiență, viața este vie, de-aia-i spune VIAȚĂ. Altfel, ar fi o risipă.

Ce-i cu tine? Trăiești?

Advertisements

Loneliness is bliss

Ești singur. Te scurgi singur din eter pe pământ, atunci când alegi să faci asta. Te naști singur, nu atunci când vrea mama sau medicul, ci atunci când tu decizi că vrei să ieși de-acolo. Și călătorești singur în timpul ăsta. Nimeni nu poate și n-o va face în locul tău. E timpul tău. Doar al tău.

Crești singur. Da, familia îți oferă contextul potrivit să o faci și resursele necesare, dar tu esti cel care crește. Singur. Ți se oferă de mâncare, dar doar tu singur poți să o integrezi corpului tău; ți se oferă cunoștințe, dar tu singur ești cel care le poate adopta intelectului tău. Nimeni nu poate și n-o va face în locul tău. Tu, singur.

Copilărești singur. Degeaba ai frați, surori, prieteni și vecini la bloc sau în spatele curții de la casă; dacă tu singur nu-ți trăiești copilăria, nici unul dintre ei nu poate și n-o va face în locul tău. Ești singur. E copilăria ta; sunt momentele tale; sunt bucuriile și micile tale suferințe. Doar ale tale. Nimeni nu poate și  nu va simți ca tine. Vezi? Ești singur.

Treci prin adolescență singur. Toate crizele existențiale, toate metamorfozele fiziologico-psihologice, toate conflictele pe care le întâmpini, le trăiești singur. Poți să ai sprijinul celor apropiați; e realmente irelevant – până când tu singur nu decizi să treci de ele, nici unul dintre ei nu poate și nu va trece în locul tău. Nu-ți va rezolva dilemele, nu va sta treaz în nopțile tale de nesomn, nu va râde în locul tău la o glumă bună, nu se va îndrăgosti în locul tău – de ce ai vrea să o facă? Vezi deci… Esti singur.

Te maturizezi singur. Când ai de dat un examen [al școlii sau al vieții], nimeni nu poate și nu îl va da în locul tău. Oricât de mult te-ar putea sprijini din exterior, acolo, în fața foii goale de hârtie, ești doar tu. Singur. Atunci când ai o boală, nimeni nu poate și nu îi va trăi simptomele sau soluția în locul tău. Oricât de mult ți-ar fi alături, oricât de mult te-ar îngriji, oricât de mult ar empatiza și ar încerca să îți repete „Știu cum te simți; și eu am trecut prin asta” – nu! Acolo, atunci, în acel moment, ești doar tu. Singur. Ei au fost când le-a fost rândul; e o altă poveste pentru fiecare. Tu? Ești singur.

Nimeni nu se va trezi în locul tău dimineața, nimeni nu îți va admira corpul în locul tău, nimeni nu îți va infrumuseța casa în fiecare zi, nimeni  nu se va bucura în locul tău de un cântec bun, nimeni nu va savura o ciocolată în locul tău, nimeni nu va trăi exaltarea, declinul, extazul, frica, nimeni nu va iubi în locul tău, așa cum nimeni nu s-a născut, nu a crescut, nu a copilărit, nu s-a maturizat și nu va muri în locul tău! Tu… Esti Singur.

Fiecare suntem singuri. Există un Aici, un Acum și un Acest moment valabile într-un singur caz în viața noastră. Și în viața fiecăruia în mod diferit, fiecare după cum își îngăduie sieși. Aceste Aici, Acum și Acest moment sunt valabile numai în acel caz în care îi permitem Prezentului doar să Fie. Pur și simplu. Nimic altceva nu contează decât locul Aici, timpul Acum și Acest moment, care ești tu. Doar tu. Singur. Nimeni nu poate și nu va fi aici, în timpul, locul și prezentul tău pentru că fiecare are timpul, locul și prezentul său în care trebuie să fie. Și de ce ai vrea să fie în locul tău?

De ce crezi că ai venit aici? Pentru ca alții să îți trăiască viața iar tu să o trăiești pe a lor? Și numești asta „împărtășire de experiență”? Nu-i de mirare că e plină lumea de frustrare și tensiune; rolurile sunt date peste cap.  Tu însuți ești blocat într-un mecanism care nici măcar nu e al tău. Ce-ai tu de-a face cu asta? N-ai înțeles că ești singur?

Presiunile unei persoane, ale unui grup sau ale societății ca întreg sunt pe atât de reale pe cât le permiți tu să fie. Eu cred că sunt doar niște iluzii la fel de mari ca viața însăși [Viața am spus, nu Existența!]. Dacă ai înțeles că ești singur, atunci îți cunoști locul, timpul și existența. Nu vei vrea și nu le vrei trăi pe ale altora, la fel cum nu vei vrea ca alții să le trăiască pe alte tale. De ce ai face-o? Singurătatea ta e… Perfectă! Pentru că EȘTI. Ce vrei mai mult de-atât?

aici, acum, acest moment.