Category: air


Azi

Azi vreau s-o iau razna.

Dacă nu m-ar opri nimic, azi mi-aș face părul albastru, două tatuaje, aș arunca telefonul și laptopul definitiv, mi-aș cumpăra 20 rochii de vară, mi-aș arunca toți pantofii pe care-i am și m-aș urca în mașină să plec la mare.

Acolo mi-aș uda tatuajele în apa mării, mi-aș usca părul în briză și mi-aș murdări rochiile în nisip. And i would love every single bit of it!

Azi vreau s-o iau razna.

Advertisements

Vreau părul lung

Vreau să am părul lung pentru ca atunci când nu ești lângă mine să mă îmbrățișezi, să-l simt pe umeri și pe spate, cald, moale și personal.

Vreau să am părul lung, ca atunci când bate vântul să simt cum zbor pe jumătate.

Vreau să am părul lung pentru că fetele cu părul lung sunt fiicele basmelor.

Vreau să am părul lung noaptea, atunci când buclele mă pot înfășura mai bine decât plapuma și pernă pot să-mi fie, mai moale decât puful.

Vreau să am părul lung pentru că atunci când e lung, nu mai contează ce culoare are: într-o zi poate să ardă, în alta să înghețe și în alta mi se topească din nou pe spate…

Vreau să am părul lung pentru că toate firele mele sunt tot atâtea motive de senzualitate.

Vreau să am părul lung ca să mă joc cu el, să-l gâdil la vârfuri, să-l dansez în onduleuri și împletituri, să-l cânt pe clapele pianului, să-l înmoi în acrilic și să-ți desenez.

Vreau să am părul lung pentru că vara face umbre iar iarna ține de cald; primăvara înflorește odată cu magnoliile și toamna plânge odată cu pădurea de foioase.

Vreau să am părul lung pentru că îl iubesc așa.

Vreau să am părul lung pentru că mi-ar fi pereche într-un apartament gol, în care aș sta doar eu cu mine însămi.

Vreau să am părul lung ca să-l pot suci pe degete, încurca pe creioane și împleti în panglici.

Vreau să am părul lung pentru că aș putea fi șic într-o clipită, și-apoi băiețoasă înapoi, cât ai zice „pește”!

Vreau să am părul lung pentru că nu mai vreau să folosesc batiste atunci când plâng. Pentru că vreau să-l ud, să-l strâng și să-l dezmierd din nou doar eu, tot eu.

Vreau să am părul lung pentru că zâmbește singur în bătaia Soarelui iar iarna e covorul ideal pentru un infinit de fulgi.

Vreau să am părul lung pentru că nimic nu mă îmbracă și nu mă dezvelește mai frumos decât propriile-mi bucle.

Vreau să am părul lung ca să-l agăț primăvara în cireș…

…ca vara să mi-l guste marea… ca seara să se încarce de nisip și dimineața să zburde în vântul de pe faleză…

Vreau să am părul lung pentru că sunt frumoasă și îl merit. Vreau părul lung : )

Oamenii, eu, ea, noi toți

Îmi sunt indispensabili oamenii cum îmi este indispensabilă viaţa. Sunt mai mult decât un animal social, sunt o particulă din atomul vieţii. Şi am nevoie de ei… de oameni.

De câteva săptămâni mă urmăreşte – uneori ajungând chiar să mă obsedeze – dorinţa de a cunoaşte pe cineva. Acel cineva anume reprezintă pentru mine un câmp infinit de noi experienţe, de noi sentimente, de viaţă proaspătă şi plină de energie, de fervoare, reprezintă prin excelenţă efervescenţa misterului descoperirii unei noi persoane.

De ce ea? Habar n-am. Nici nu m-am mai întrebat asta până acum. Deşi am întâlnit-o de zeci de ori înainte, niciodată nu a strigat către mine „Descoperă-mă!”. Acum, fiecare privire a ei deschide o mare de posibilităţi. Fiecare întâlnire inopinată trezeşte în mine ecouri ale unor unde pe cât de nevăzute, pe atât de profunde, iar valurile acestor ecouri au puterea de a urni munţii existenţei mele.

De ce acum? Fiindcă acesta este cu siguranţă momentul perfect!

De ce vreau asta cu o dorinţă atât de acerbă, aproape hărţuitoare? Răspunsul e dincolo de tot ceea ce cuvintele lumii ar putea încătuşa în forma lor scrisă ori spusă. Fac totuşi o încercare…

Ea… este o „operă de artă în mişcare” – cum am auzit odată spunându-se despre cele mai frumoase femei – este un mister suprem, un ideal ce pare atât de intangibil, încât atrage după sine o dorinţă de cunoaştere direct proporţională cu forţa intangibilităţii sale. E idealul perfecţiunii, iar dacă spunând asta înseamnă că mă plasez mai prejos, dorindu-mi totodată să mă înalţ spre ea, atunci astfel voi fi!

De ce nu sunt mulţumită cu mine însămi şi-mi doresc să fuzionez, răpindu-i câteva fărâme de energie? Pentru că ea a ajuns deja acolo unde şi eu îmi doresc nespus de mult să ajung într-o zi.

Poate, ori, cu siguranţă nu cunosc toate detaliile corolei care-o fac să strălucească astfel, dar am nevoie de o bucăţică din ce e ea acum, o fărâmă care să mă ajute să mă înalţ şi să prind săgeata viselor, ce am lansat-o cu multă vreme în urmă. Pentru că, defapt, noi toţi asta facem. Ne propulsăm cu încredere visele şi dorinţele în univers, cu deplina speranţă că undeva, cândva, le vom prinde şi ele se vor împlini…

Şi eu voi ajunge cândva, la un moment dat al vieţii mele – poate nici pe departe cel mai bun – când încă nu-mi voi fi atins măcar visul. Dar atunci, chiar când voi fi pe câmpul de luptă, cineva mă va vedea strălucind. Va spune „Vreau viaţa ei perfectă. Vreau măcar o bucăţică din energia ei, care să mă ajute să mă înalţ spre culimle universului…” Oare voi şti? Oare voi simţi?

Cred că aici se plasează paradoxul viselor noastre: observați cum, în căutarea noastră fiind, nu suntem niciodată mulţumiţi cu noi înşine. Vrem mereu să fim celălalt, cealaltă. Până la urmă obţinem de la fiecare o frântură de energie pe care, asemeni unui olar bătrân, o modelăm în forma artei supreme: propria noastră fiinţă, propria noastră viaţă. Dar oare ştim? Oare simţim când devenim noi înşine?…

cluj-napoca – oradea, 2009