Tag Archive: mutat


Ce ciudat!…

Astăzi mi-am luat toate lucrurile care m-au însoțit în cei trei ani de studenție și le-am dus acasă. Greu episod…

Ajunsesem să cred la un moment dat că nu m-am atașat realmente de niciunul dintre cele trei apartamente în care am locuit de-a lungul acestui timp, mai ales de ultimul, în care nici n-am apucat să petrec prea mult timp ce-i drept… Acum însă trebuie să mă recunosc învinsă de propriile sentimente. O victorie care merită pe deplin!

Ceea ce am trăit în acești trei ani nu încape în cutiuța mea cu cuvinte alese. De la episoade glorioase, imposibil de uitat chiar și pentru cei din jurul meu, până la frânturi aleatorii din zile la întâmplare, toate și fiecare dintre aceste elementele de viață de Cluj sunt comoara mea veșnică!

Nu le-am acordat prea mare importanță în momentul în care ele se desfășurau – mi se părea ciclul normal și natural al vieții. Acum, eu trec prin focul purificator al rememorării și ele – clipele – odată cu mine, devenind în final Eu.

E atât de dureros, dar infinit de frumos în același timp!…

Școala n-am terminat-o; mai am de dat licența. Cu toate astea, împachetarea asta, pregătirea, așteptarea în apartamentul gol și drumul spre casă m-au făcut să simt până în miezul cărnii că spun adio unui prieten care face parte din mine. Viata mea de Cluj este o ființă de care m-am despărțit subit. Credeam, din nou, că e ciclul natural al vieții… Când eram în pragul ușii mi-am dat seama de gravitatea situației.

Poate chiar e ciclul natural al vieții. Și doareeee… al naibii! Și chiar dacă știu, mental și cognitiv, că am să mă întoc acolo și că am să mai trec pe-acolo, simt că am pierdut Clujul definitv!… De ce? Fiindcă lucrurile nu mai îmi sunt acolo? Pentru că nu mai relaționez material cu energia locului? Pentru că nu am mai lăsat, ca Hansel și Gretel, indicii ale existenței mele în acel loc?

Și atunci mă întreb, ce e omul, omul care sfințește locul? Eu, să zicem, ce sunt pentru Cluj și pentru Mine? Sunt hainele pe care le am? – De 80% dintre ele vreau să scap cât mai urgent, iar restul oricum nu contează… Sunt obiectele pe care le posed? – Am făcut crize de nervi când mi s-au spart paharele, m-am perplexat când mi s-au rătăcit din lucruri și m-am revoltat când mi-am distrus o oarecare haină iar acum nici nu mai contează oricum. Sunt cărțile pe care le-am mutat de pe un raft pe altul, în fiecare apartament? – Bine că le-am adus de la Oradea; pe unele dintre ele nici măcar nu le-am deschis iar restul… nu contează. Sunt bijuteriile, chitara și rachetele mele de tenis? – Nici măcar nu-mi mai amintesc cum au ajuns dintr-un oraș în altul și oricum nu contează. Sunt pielea pe care am smuls-o, părul pe care l-am ars, lacrimile pe care le-am uscat, gândurile pe care le-am fugărit, zâmbetele pe care le-am dăruit, fericirea pe care am vânat-o, crizele pe care le-am înecat, apa pe care am purificat-o, aerul pe care l-am oxidat, îmbrățișările, serile târzii, oamenii zgomotoși, proiectele de școală, străzile fumurii, băutura, acidul și mierea, fiecare răsărit și fiecare apus, orice suspin și respirație, tu, eu, eu, tuuuuu?!

Oricât de hoinar e spiritul meu în general, acum pot să spun un lucru din miezul adevărului de moment: urăsc să mă mut!!… Dar iubesc. Și asta uneori doare. Pentru că ești tot, și atunci când o despărțire o simți ca și cum te-ai rupe de tine însuți, într-adevăr te rupi pe dinăuntru.

Now let the tears roll down your cheeks, pretty girl, and may your cry be your good-night lullaby…

Advertisements

Demoni vechi

Din isteriile vechilor câmpuri de luptă [pentru „nimic”]:

Te trezești devreme într-o dimineață, din cauza unui vis groaznic și în următoarele două-trei ore te chinui să-ți scoți din minte ce-ai visat și să-ți regăsești locul în pat. Nu reușești și la un moment dat te ridici cu greu din locul în care ai zăcut o noapte întreagă. Fără niciun chef de nimic, urmezi rutina oricărei dimineți banale, inversând ordinea logică a unor acțiuni, fără a te gândi însă la asta. Parcă fără voie, dar împins de un instinct banal, iei micul dejun și-apoi îți vezi de treaba ta.

Dar care e treaba ta? N-ai nimic definit, clar de făcut… așa că-ți găsești tu ceva. Citești niște mărunțișuri, îți găsești de lucru prin casă, însă totul e atât de sec, încât simți nevoia de a face ceva productiv. Pui mâna pe o carte și exersezi pentru un examen. Termini repede un capitol, mai repede decât te-ai fi gândit și-o pui deoparte. Trebuie să mai faci ceva, dar ce? Astea e mult prea plictisitor și cel puțin în momentul ăsta nu pare a fi deloc <<productiv>>.

Simți că vrei, că trebuie să ieși, să evadezi dintre pereții care parcă urlă să te-nhațe! Dar unde? Cu cine? Cu ce motiv? Pe cine să suni, pe cine să chemi cu tine? Și din nou, unde? …Vrei să mergi la ei? Dar e absurd să te auto-inviți așa, din senin, la unii sau la alții! Și totuși, dintre toate astea, întrebarea cea mai arzătoare e <<Cu cine?>>…

Ești nou în oraș; un biet student, pierdut printre alte mii de specimene asemenea ție. Da, e adevărat, cunoști câțiva dintre ei – prea puțini însă pentru a găsi omul potrivit. Gândul îți fuge la vechii tăi prieteni, dar știi că asta nu te-ajută cu nimic și nici nu-ți face bine, așa că revii la ceea ce te frământă acum!…

<<Cu cine? Cine? Poate, dacă sun, e un moment nepotrivit. Or fi la cursuri, acasă – obosiți, sau deja ocupați cu ceva important.>> Poate unii dintre ei sunt sunt la fel de plictisiți ca tine și o simplă ofertă i-ar bucura peste măsură… Dar care din ei? Și brusc acele puține variante devin prea multe pentru mintea ta, deja foarte obosită.

Deja nu te mai uiți la ceas – timpul trece prea încet, prea dureros, prea apăsat. Îți iei inima-n dinți, te pregătești alene și ieși, fără niciun chef, pe stradă. Fără o țintă anume, începi să mergi, într-un ritm ce-ți afișează întocmai plictisul. Ai ochii goi și-n privirea ta nu se poate citi nimic… Nimic înafară de același gol pe care-l împrăștii în jur ca o stafie.

Ții capul sus, însă nu privești spre nimic. Cu toate astea, vezi tot. Vezi copacii de pe marginea drumului, mașinile ce trec în goană pe lângă tine, oamenii care uneori te fixează și te împung cu privirile lor. Însă nu-ți pasă. Acasă te-ar durea; aici însă nu ești acasă… nimic nu contează sau, mai bine zis, nimic nu are importanță. Nu poți numi nimic <<al tău>>. Acești copaci pe lângă care treci, nu vor fi niciodată ai tăi. Străzile pe care le străbați nu vor fi niciodată ale tale. Te simți ca o picătură de apă care tânjește să cadă în paharul ei. Toate siluetele gri care trec pe lângă tine și tot acest cadru șters în care ele bântuie nu înseamnă nimic pentru tine.

Brusc, în tot acest nimic care nu este al tău, găsești ceva cu care te identifici, fuzionezi chiar! Zărești numele orașului în care <<acasă>> înseamnă <<al meu>>, despre orice ar fi vorba. Privești intens acele litere, iar cele câteva secunde în care îți fixezi cu ochii singura identitate, se transformă într-o mică eternitate.

La fel de brusc cum te-ai regăsit, te pierzi din nou în marea de oameni care traversează strada, la semaforul unde stăteai și tu… Și mergi mai departe. Același mers plictisit. Aceiași ochi goi. Aceleași străzi care nu sunt ale tale. Aceleași locuri în care nu cauți niciodată cu privirea fața vreunui cunoscut, fiindcă știi că n-o vei găsi. Așa cum nimeni nu te va găsi niciodată pe tine, acolo. Fiindcă tu nu ești al lor!…”

cluj-napoca, 2008

Reportaj: Verde infinit

Sete de verde între atâtea griuri

Suntem în oraş. Ne facem calea printre numeroasele clădiri înfipte în fiecare pată de pământ – odinioară liber. Ici-colo, câte un refugiu de verdeaţă ne mai descreţeşte fruntea. Proporţia e însă strivitoare, şi doar câte un parc reuşeşte să ne rupă – pentru câteva minute numai, ce-i drept – de rigiditatea acestor imense cutii de beton, pe care le numim construcţii.

Ne aflăm într-o reşedinţă de judeţ. Un oraş mare aşadar. Să spunem că da: 200.000 de locuitori. Atâţia oameni străpung densitatea clădirilor zi după zi, urmându-şi traseele alambicate printre străzile urbei şi tot atâtea suflete sunt înecate zilnic de gri. Griul blocurilor, griul străzilor, griul băncilor, al muzeelor şi-al fiecărei şcoli. Griul aerului, greu de atâtea impurităţi şi griul cerului, mai trist, mai îngust şi mai înalt, între atâtea alte griuri.

Ajungem la destinaţie: veteranul PB îşi impune statura înaintea ochilor noştri. Sunăm la interfon şi cât timp aşteptăm să ni se deschidă, ne agăţăm simţurile de o tufă de liliac aflată lângă scara blocului. Nici nu apucăm bine să gustăm din sinestezia acelei mici minuni, că un zgomot ascuţit anunţă deschiderea uşii. Intrăm şi bâjbâim prin întunerciul dens, calea spre uşa la care trebuie să ajungem. Găsim.

Facem cunoştinţă cu familia, deloc numeroasă, dar vădit îngrămădită în cele câteva camere ale locuinţei. Asta pentru că patru generaţii împart zi de zi acest îngust spaţiu de viaţă: bunica, mama, fiul şi soţia lui, alături de copilul lor. Aici, între aceste griuri la care fiecare orăşean pare a fi condamnat pe viaţă, cineva poartă în suflet – mai viu şi mai intens ca oricine – amintirea unui verde unic.

Captivă în camera ei de bloc, dar căutând neobosită căi de a evada, bunica se plânge mereu. Pentru ea nu contează că ceilalţi nu o înţeleg. Nu are nevoie decât de confirmarea propriului suflet. Iar el cere neîncetat un singur lucru: acasă.

Chipul i se înseninează iar ochii azurii îi sclipesc nemaipomenit când îşi povesteşte dorul: acasă înseamnă drum de ţară prăfuit, dealuri împădurite, uliţe largi şi case pitice, dar pline de viaţă; acasă înseamnă poarta aceea de fier, veche şi zgomotoasă dar, Doamne, cât de bine era când o auzea deschizându-se! Acasă înseamnă curtea strâmbă, pietruită în grabă, grădina mică şi casa primitoare, cu pridvor lung şi ferestre verzi. Acasă înseamnă dimineţi proaspete, cu cântatul cocoşului, zile lungi, animate de munca în grădină şi seri liniştite, pe banca din faţa porţii.

Acasă o aşteaptă vecinii, prieteni de-o viaţă. Şi ce viaţă! Îşi aminteşte cu drag de zilele istovitoare de vară, de muncile de pe câmp, de animale, de gospodăria îngrijită, de nepoţii care veneau în vizită în vacanţe şi de mâncărurile lor preferate. Fie că a fost greu, anevoios ori obisitor, tot ce a trăit cândva acolo, acasă, este acum frumos, plăcut, iar aminitirile îi umplu sufletul de bucurie pură. Nu mai contează sacrificiile, durerile, piedicile de pe cale. Privind înapoi, totul este minunat, în lumina unei vieţi implinite, pentru că acolo, ea era acasă.

Dar aici… Aici este oraşul. Aici sunt bulevarde, blocuri multe, străzi înguste şi betoane reci. Aici casă înseamnă patru pereţi străini, care niciodată nu vor fi calzi, primitori, cu atât mai mult nu vor fi niciodată ai ei. Pentru că omul sfinţeşte locul, precum se spune în popor, iar sufletul îl sfinţeşte pe om. Dar când sufletul este rupt de om, când bântuie pierdut într-o lume căreia nu îi aparţine, locul devine vid, căci omul devine gol.

Aici niciodată oamenii nu îi vor fi prieteni, oricât de binevoitori ar fi. Aici niciodată soarele nu va apune la fel de liniştit ca acolo. Aici cerul nu va fi niciodată la fel de albastru şi nici stelele nu vor fi la fel de aproape. Pentru că aici oamenii, soarele, cerul şi stelele sunt gri.

Cu privirea pierdută în acel verde infinit la care visează să se întoarcă într-o zi, bătrâna ofteză greu. Un oftat care pare să ţină în el toate visurile, dorinţele şi rugăciunile sale. Ea ştie că acel verde o aşteaptă la rândul său. Ştie că acasă va rămâne pentru totdeauna acasă şi chiar de-ar fi să se întorcă acolo numai pentru a se odihni, se va întoarce. Căci nici odihna nu-i tihneşte sufletului între atâtea griuri.

cluj-napoca, mai 2009

update: S-a întors. Acum se odihnește. În verdele infinit de acasă.