Urăsc oamenii perfecți. Care au crescut într-o familie perfectă, care i-a dat la o scoală perfectă, în care s-au perfecționat într-un mod perfect. Oamenii perfecți, care au lucrat ani de zile într-o companie perfectă, unde au învățat să-și facă treaba perfect. Urăsc perfecțiunea cu care, la alți ani de zile după ce au ieșit din respectiva companie perfectă, continuă să își facă treaba în același stil perfect.
Dar mai mult decât toate astea, urăsc modul în care, atunci când sunt învățăcel, îmi prezintă stilul lor perfect de a face lucrurile, impunându-mi cu perfecțiune aceeași exigență care i-a adus pe ei la forma perfectă în care se prezintă astăzi.
Mă f** în perfecțiunea voastră! Nu vreau cutiile de metal în care ați fost învățați să gândiți, nu vreau ceasul atomic pe care să-l respect cu o sfințenie bolnavă, nu vreau acte semnate doar în chenar și nici liniile voastre crețe de pe față, inimă sau minte, pe trupul sau pe spiritul meu.
În cel mai bun caz, vreau disciplină. Dar asta e cu totul altceva. Se face cu mai mult stil, cu mai mult simț și cu mai multă conștiință decât mai aveți voi, după toată perfecționarea prin care ați trecut.
Vreau să învăț, nu să execut. Vreau să operez manual, nu să apăs butoane. Vreau să creez nu să ordon. Vreau să fiu om, nu un robot care își face treaba fără cusur, dar își pierde viața pe drum, devenind perfect.
Vreau să devin o defectă, dar în care să bată inima la fel de tare ca în prima secundă de viață. Vreau să îmi exprim imperfecțiunea difuz și desicronizat, dar neted, calm și cât se poate de uman. Iar dacă asta înseamnă să greșesc pe drum de mii de ori, am s-o fac asumat.
Fiindcă decât să am satisfacția unei profesii perfect executate, prefer de mii de ori să am satisfacția unei vieți pline de greșeli. Because anyone who has never made a mistake has never tried anything new – Albert Einstein.
perfect este … nimic !
Depinde de cum vrei sa definesti perfectiunea. Ce ai descris tu mi se pare o iluzie si ei nu sunt perfecti. Si poti sa devi perfect si traind in afara cutiilor. Pentru mine imperfectiunea poate sa fie perfecta si perfectiunea poate sa fie chinuitoare. Depinde de perspectiva.
Perfect de acord cu tine! ;)) Cred că ți-ai dat și tu seama la ce fel de „perfecțiune” m-am referit. Îmi place precizarea ta
„Pentru mine imperfectiunea poate sa fie perfecta si perfectiunea poate sa fie chinuitoare.”
Oamenii “perfecti” sunt produsul nevoii noastre de oameni perfecti. Intrebarea este cand ai iertat ultima data imperfectiunea si greseala altei persoane?
Subscriu la ce spui tu: „Oamenii >>perfecți<< sunt produsul nevoii noastre de oameni perfecți.” Dar sunt fericită în schimb să nu subscriu la nevoia de om perfect.
Așa cum și tu spuneai la un moment dat, să faci greșeli e subiectiv: poți considera că ai acționat bine pentru cei din jur într-o situație, generând rău pentru tine și viceversa. Apare deci noțiunea de bine absolut și rău absolut, pe care eu – și din câte am putut să observ, nici tu – nu am reușit s-o deslușim complet.
Revenind la discuția asupra postării mele, nu consider că modul „perfect” de a face lucrurile al acestor oameni este unul întru totul greșit. Eu nu sunt o autoritate deplină să decid ce e bine sau rău: îl consider doar nepotrivit pentru mine, personal. Mai mult, nevoia aceea generală de oameni perfecți pe care o pomeneai, nevoia lumii ca lucrurile să fie făcute bine, este total motivată și adesea satisfăcută de acești oameni, de care m-am legat eu. Prin urmare, nu susțin că Binele este de partea ideii mele, ori de partea ideii lor. Ar fi vorba, oricum, de un „bine” subiectiv, asumat de fiecare parte.
Postarea a fost scrisă 100% subiectiv – evident – și îmi asum acest lucru. Însă nu mă legam de ei ca oameni, ca ființe, de alegerile lor și de modul în care își duc zilele. Iubesc oamenii întru totul: îi consider un spectacol magnific al existenței și e un real deliciu să trăiesc cu ei, să leg conexiuni și să-i observ zi de zi. „Perfecțiunea” pe care ei o prezintă și pe care eu o denunțam este pur alegerea lor iar eu aleg să nu mă amestec personal în asta. Respect dreptul omului de a-și croi singur fericirea și pot să înțeleg că asta nu presupune să acționăm identic; fericirea este o altă noțiune subiectivă (pe care am văzut că ai dezbătut-o la rândul tău).
Cred și eu – așa cum ai spus și tu – că „fericirea e un sentiment ce nu ține cont de chimia creierului ci ține de ceva mai profund decat atâta…” Iar „perfecțiunea” de care m-am legat eu reprezintă pentru oamenii ăștia – din câte am putut eu să observ – exact o fericire chimică, ce generează – te citez din nou – „moartea sufletului”.
Deși – recunosc – a pornit de la conflictul cu un om în carne și oase, postarea nu a fost un atac la persoană, ci unul la idee, pentru că s-a născut din frustrarea generată în momentul în care acestă „perfecțiune” asumată a lor a început să vrea să-și exercite legile asupra mea. Iar eu, cum am spus și mai sus, sunt fericită să nu subscriu la nevoia de om perfect (la nevoia de a fi eu însămi un om perfect). Și așa cum le ofer libertatea să-și facă propriile alegeri și să fie fericiți cu ele, doresc reciproca: nu să mi se îndese pe gât o idee considerată bună într-un sens universal și să nu mi se aplice, cu ocazia asta, o mască pe chipul sufletului.
Iubesc oamenii în esență și nu consider că ei greșesc. Niciodată. Cu atât mai puțin că ei îmi greșesc mie. Cred doar că fac alegeri în concordanță cu ideea lor de fericire. Și nici cu asta nu am o problemă. Încep să am o problemă când altcineva crede că îmi cunoaște mai bine drumul spre fericire decât o fac eu însămi.
Mulțumesc pentru comentariu. A generat un răspuns, după cum vezi, vast și poate chiar obositor… Dar, sinceră să fiu, m-a ajutat să-mi clarific și mai bine lucrurile. Mi-ar plăcea să mai citesc și din ale tale, deci te îndemn să mai scrii :) Cu siguranță s-au schimbat niște perspective din 2010 încoace… :)
Thanks for dropping by și fii binevenit s-o mai faci oricând!
Cu bine,
Teo.
Ce-mi place cand un raspuns devine lung precum un post de vara :P. Eu cred ca notiunile de bine si rau absolut nu exista si nu pot fi definite. Fiecare are binele si raul lui si desi se ajunge la o oarecare definitie formata de societate, nu va coincide niciodata cu varianta individuala. In aceeasi situatie se afla si fericirea dupa cum spuneai si tu. De fapt de fiecare data cand un grup de oameni incearca sa isi aduca aportul la definirea unui termen abstract, rezultatul nu va fi similar cu nici una din variantele individuale care au ajutat la creearea lui.
Totusi nu sunt de acord ca oamenii “perfecti” sunt rezultatul nevoii noastre de oameni perfecti. Cine are nevoie de oameni perfecti? Pentru ce? Sa ni se scoata in evidenta imperfectiunile noastre? Sa ii privim ca niste idealuri la care stim ca nu vom ajunge niciodata?
Creem sabloane de perfectiune in care stim ca niciodata nu va reusi vreodata un om sa se incadreze. Si daca cineva se apropie de ele, ii reprosam asta. “Ogoaiă-te, nu fă pă Icar”. Stiu ca la ce ma refer eu nu are nici o legatura cu perfectiunea despre care vorbeai tu (unde ai folosit un sens sarcastic) insa am simtit nevoie sa exprim chestia asta.
vai, a trecut prea mult timp pentru raspunsul meu…asa tarziu simt nevoia de a te contrazice pentru ca mereu am observat ca oameni au nevoie de perfectiune; este o nevoie gresita, stupida dar aparent exista; aparent imediat ce ai o mica imperfectiune ori fizica ori spirituala nu mai esti pe placul lor si pot observa asta direct, prin raspuns asupra mea; daca, atunci cand sunt in largul meu ma comport si arat foarte calculat si bine, primesc un raspuns mult mai benefic mie decat atunci cand sunt mai in largul meu, cand poate nu port cele mai noi haine sau cand poate nu spun ceva amuzant, cand poate exist ca o persoana, cu ganduri, temeri, probleme imperfectiuni nu sunt placut ca atunci cand ma prezint cizelat la maxim. Nu spun ca as fi perfect in acele momente dar cum nu vorbesc de perfectiune absoluta as fi mai aproape de acea stare decat cand sunt natural. Poate este doar o situatia personala, poate observ ceva ce nu exista.
Oricum ma bucur ca avem opinii diferite, mi-ar placea sa stiu ca ma insel si ca nu sunt la cautare acei oameni “perfecti”
Well, intr-un fel ai dreptate si in altul nu sunt de acord. In sensul in care atunci cand vrem sa oferim conotatii negative cuiva, ii tot gasim imperfectiuni, hibe … si cautam modele perfecte de care ar trebui sa se apropie. Si aceleasi modele, cand ne enerveaza, le gasim si lor imperfectiuni.
Atunci cand suntem comfortabili cu cineva, nu vedem imperfectiuni fiindca nu le cautam. Cand incepem sa ne comparam cu altii e cand incepem sa vedem sau imperfectiuni la ei si de aia ii uram si spunem ca nu vrem sa ajungem ca ei (si de obicei problema e ca we envy them si cautam imperfectiuni si nemultumiri ca sa ne demonstram ca de fapt nu sunt atat de sus precum par). Sau incepem sa vedem imperfectiuni la noi si suntem siguri si invidiosi de perfectiunea lor, pe care nu o vom atinge niciodata. In ambele cazuri de fapt problema e ca ne comparam cu altii si suntem invidiosi. Atunci cautam perfectiunea. Perfectiunea apare din cauza ca nu suntem multumiti.
Ce incerc sa spun e ca eu cred ca nu la tine e imperfectiunea in situatiile de genul pe care le-ai descris ci e in felul in care restul de percep si te judeca. De aceea unii considera ca ai o imperfectiune si altii nu. Daca tu erai imperfect atunci toti ar fi detectat aceeasi imperfectiune, nu crezi? Si tot de aceea in unele situatii aceiasi persoana ti se pare imperfecta si in alte situatii ti se pare perfecta. Fiindca din pacate si noi facem chestia asta, si noi ii judecam pe altii, si noi ne schimbam perceptia.
Insa din pacate nu te inseli, e la cautare perfectiunea. Si asta din cauza ca tot timpul ne setam niste asteptari mult prea inalte si cand nu le atingem suntem dezamagiti si ne consideram imperfecti. Si altii care le ating (fiindca sunt in alte situatii) trebuie sa insemne ca sunt perfecti.