Totul va fi bine (?)

De când am devenit atât de leneșă? Și de când a început să-mi fie frică? De când a început să mi se pară comodă monotonia atașamentului și de când mi-e frică de schimbare?

Eu, gloriosul semn de aer, mutabilul prin excelență, detașata insensibilă, care acum două luni ținea discursuri despre cât e de nestatornică, despre cum she can’t settle for anything, despre cât de neașteptate sunt schimbările profunde pe care le face în viața ei și despre cu câtă ușurință ia decizii imprevizibile!…

De ce mi-e atât de greu să-mi dau seama de ceea ce este exact în fața ochilor mei? De faptul că așa cum sunt acum, lucrurile nu funcționează pentru mine? De faptul că așa cum le-am gândit, planurile, fie ele și cu marjă de eroare, sunt foarte anevoioase? De faptul că trebuie să schimb ceva, iar asta trebuie să se întâmple radical, din rădăcini și foarte profund? Și mai ales, de ce îmi este frică să iau deciziile care aduc schimbarea?

Poate că nu știam cine sunt, dar măcar știam ce caracteristici am, în linii mari. Unde %^*& m-am pierdut pe drum?! Unde sunt? Cine sunt? Ce dracu` se petrece? De ce nu mi-e bine? Care sunt motivele pentru care mi-e rău? De ce nu știu ce am de făcut ca să-mi fie ok? De ce mi-e frică să fac orice?

Stau cumva în fața maturității depline și mi-e frică să-mi sum responsabilitatea propriei vieți? Dacă e așa, ce iluzie am trăit în ultimii 4 ani? Ce himeră a fost asta, de când mama și tata nu-mi mai veghează bunăstarea și de când sunt propriul meu tutore? Am visat? Sau m-am mințit? Atât de profund aș fi putut să mă mint?!

Mai apoi, în ce ordine vreau să iau deciziile în viața mea? Ar fi cazul să mă gândesc să tratez cu ceva mai multă considerație decât până acum aspectul emoțional al existenței mele pământești? Ar trebui să-mi schimb – măcar puțin – prioritățile? Să dau o mai mare importanță unei relații? De asemenea, aud din ce în ce mai des în jurul meu că e bine să faci copiii cât mai devreme. De ce chestia asta începe să mă preocupe, dar nu mă convinge?

Revenind, de ce am senzația că dacă fac schimbări, o iau de la zero? De parcă aș fi clădit ceva înainte… De parcă aș fi adunat o tradiție în spate… Pf!… Nu vezi cum îi place vieții să te treacă prin toate văile? Nici n-apuci să te obișnuiești cu tine, că te schimbi. Vorba aia, când crezi c-ai prins jocul, vine viața și schimbă regulile. Iar dacă înainte eram pe ritmul vieții, parcă eram cu placa de surf exact pe frecvența valurilor ei, acum de ce am ajuns așa?

Pentru că:

Pierre Teilhard de Chardin

- și, prin urmare, ești aici ca să treci prin mii și milioane de situații, să experimentezi sute de sentimente și să afli în felul ăsta ce e viața de fapt: făcând cunoștință cu miile și milioanele ei fețe, atmosfere, contexte și întâmplări, chiar dacă ai fi putut jura că n-o să treci niciodată prin cutare sau cutare lucru.

Altfel cum ai vrea să simți că trăiești? Executând aceleași procese zi de zi, într-un mediu a cărui factori nu se chimbă niciodată iar siguranța este instalată pretutindeni? Asta nu prea sună a viață, sună a George Orwell, în cel mai bun caz!…

Poate nu mi-am dat seama ce vreau, dar măcar știu sigur că asta nu vreau.

 

Și uite cum o postare pornită dintr-un miliard de atomi frustrați m-a ajutat, ca multe altele de-aici, să trec prin ceva formă ciudată de probă de foc – evident, purificatoare – lăsând calmul să se instaleze. De-aia

Totul va fi bine.

 

Love, Peace & Serenity, y’all!

Uneori

Uneori vreau cele mai ciudate lucruri.

Uneori vreau să port pantofi. Înalți, cu toc sexy and the perfect little black dress, care să-mi urmărească liniile corpului.

Uneori vreau să am părul colorat. Cel mai mult mi l-am dorit albastru. Văd și tot felul de alte nuanțe în jur, care-mi plac. Adevărul e că oricât de mult mi-ai spune că mi-l stric și că o să arat ca o ciudată cu părul vopsit albastru, you might just see me coming out like that one of these days.

Uneori vreau să am corpul tatuat. Aproape în întregime. Și deși mi se pare cam mult așa, de unul-două tatuaje cred că nu scap.

Uneori vreau să fiu fotografiată. Mai ales atunci când fac cele mai neînsemnate lucruri. Dar nu vreau să știu. Vreau să mă surprinzi atunci când îmi aduci pozele și-mi amintești de clipe mărunte dar frumoase pe care le-am trăit.

Uneori vreau să mă machiez. Genul de machiaj simplu și curat pe care îl purta Audrey Hepburn iar apoi să ies aiurea din casă, fie și până supermarketul din bulevard.

Uneori vreau să risipesc bani mulți pe cele mai mărunte plăceri. Și cel mai mult mi-ar plăcea să risipesc banii pe un plin de benzină, să te răpesc de acasă și să nu ridic piciorul de pe accelerație până când nu se golește rezervorul.

Uneori vreau să-mi arunc toate hainele. Să am doar 5 tunici și o pereche de sandale, care să mă învețe cât de frumos e corpul meu de fapt și cât de bine se simte fără toate accesoriile și invențiile menite „să-mi facă viața mai comodă”.

Uneori vreau un cățel. Foarte tare! Vreau să am o ființă pe care s-o smotocesc de fiecare dată când n-am un om în preajmă pe care să-l pot lua în brațe și un maestru de la care să învăț in fiecare zi iubirea necondiționată.

Uneori vreau să tac. De tot. Mi-ar plăcea dac’aș putea să tac foarte mult, vreme de mai multe zile. Cred că aș simți viața altfel.

Uneori vreau să văd zâmbetul oamenilor la un desen pe care l-am făcut, la niște cuvinte pe care le-am scris, la o melodie pe care am cântat-o, la o prostie pe care am făcut-o și i-a amuzat. Zâmbetul și atât.

Uneori vreau să știu adevărul.

Uneori vreau să cânt la pian. Îmi imaginez că pot să mă așez pur și simplu în fața clapelor și  că atunci când le ating, iese muzică.

Uneori vreau să mă iei în brațe fără motiv.

Ce-i cu tine?

Cred în faptul că timpul se desfășoară ca o spirală eliptică. Îți lasă senzația că face bucle, poți avea chiar déjà-vu-uri, dar nu e așa. Nimic nu se repetă. Niciodată. Ar fi o risipă.

Timpul prezintă caracteristici ce se mențin, dar el nu îți dă voie să te obișnuiești. Raza spiralei, unghiul de înclinație al curbei și frecvența cu care ți se pare că treci prin experiențe identice sunt constante. Ai crede că dacă introduci o rutină în ecuație, dezlegi misterul și dobândești o înțelegere globală asupra vieții.

Timpul nu-ți oferă însă acest privilegiu al plafonării: e îndeajuns de ciclic încât să crezi că se repetă și că poți rezolva ceea ce trăiești acum, cu aceeași tactică pe care ai aplicat-o anterior. Însă este îndeajuns de eliptic încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție.

Cred că asta mi se întâmplă acum, pentru a ECS-a oară. „Ce-i cu tine?” este întrebarea pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile. Ei și-au dat seama înaintea mea că se întâmplă ceva ieșit din comun.

Așa și trebuie. Fiindcă intrasem în acel „comun” în care Timpul meu nu-mi permite să zăbovesc. Nu mă lasă, după cum spuneam, să intru în rutină, să mă obișnuiesc cu plafonarea, să lenevesc viața. Ar fi o risipă.

Tot ziceam că nu știu ce am și că nu m-am mai simțit așa de ani de zile. Și mi-am amintit de circumstanțele pe care le-am trăit atunci, de contextul în care s-a instalat o criză existențială, de detaliile procesului, de modalitatea lui de rezolvare și de minunatele roade ce au răsărit în urmă.

Am și crezut la un moment dat, uitându-mă înapoi la buclele prin care m-a scuturat de lenea umană Timpul, că aceste curbe din spirală s-au întâmplat de fiecare dată când am avut parte de un upgrade: atunci când am trecut de la adolescentă la tânără, de la debusolată la conștientă, de la tânără la femeie. Dar acum sunt femeie, sunt conștientă, am un job, sunt pe picioarele mele, sunt trează spiritual și existențial, ce-o mai fi de data asta? Ce ar trebui să mai urmeze acum, când toate par a fi la locul lor? – mi-am spus…

Nu știu… Nu-mi amintesc, când am trecut prin bucla asta în fosta viață, ce a urmat. Pentru că nu asta e ideea. Ar fi o risipă.

Începusem să recunosc în stările de acum, angoasele de dățile trecute. Încercam să îmi amintesc ce am făcut atunci: cum am acționat, cum m-am împăcat cu situația, unde i-am găsit și cum i-am aplicat rezolvarea. Eram convinsă, până acum câteva momente, că mă paște un upgrade grozav din nou. Credeam realmente că de fiecare dată când el se întâmplă, trec prin metamorfoze din ce în ce mai profunde, în concordanță cu grandoarea upgrade-ului și, mamă, ce tare urma să fiu eu după victoria asta asupra mea!

Dar nu. Nu despre asta e vorba. Viața nu este despre cum să te obișnuiești să treci prin aceleași experiențe over and over and over and over again. Viața nu îți dă o diplomă de expert în a trăi, după ce te pui să înveți o coregrafie stearpă, fiindcă așa ți se pare că se învârte ea pe roate. Cu viața nu dansezi în pași prestabiliți, nu ajungi să-i cunoști ritmul și nu apuci să-i aprofundezi spiritul. Ar fi o risipă.

Pentru că viața nu se învață, nu se memorează, nu se stochează în cutiile minților noastre și nu se scoate de acolo pe categorii, la nevoie. Ea se trăiește într-un ritm efervescent, se simte intens, se experimentează profund și se întâmplă o singură dată. Unitar, fragmentat, universal, uman, existențial, cum vrei tu, dar o singură dată. Totul trebuie să se întâmple o singură dată.

Iar dacă cineva ajunge să te întrebe „Ce-i cu tine?”, să știi că nu trăiești. E un semn puternic că ceva se întâmplă a doua oară. Iar timpului, care e prieten bun cu viața ta, nu-i plac repetitivitățile. Așa că o să te facă să simți asta.

Nu-ți permite să te trezești la fel în două dimineți din viața ta, nu-ți îngădui să simți același lucru de două ori în viață, nu lăsa circumstanțele să-ți aducă o experiență de două ori în calea vieții. Pentru că timpul nu trece de două ori prin același loc. Ar fi o risipă.

Amintește-ți: e o spirală îndeajuns de ciclică încât să crezi că se repetă, însă este îndeajuns de eliptică încât să te „ciupească” doar, iar tu să înveți o lecție. Și are hora asta repetitivă din punct de vedere coregrafic doar fiindcă ne încăpățânăm noi să fim grei de cap…

Învață lecția repede și treci de la învățat la trăit. Fiindcă viața nu e o lecție. Este o expresie, o experiență, viața este vie, de-aia-i spune VIAȚĂ. Altfel, ar fi o risipă.

Ce-i cu tine? Trăiești?

Jurnal 30 aprilie

Plec și nu vreau să las în căpătăiul blogului un articol cu atmosferă încărcată. M-am gândit că a little glimpse of sunshine, de care am devenit conștientă abia după apus (literalmente), e numai bună de împărtășit, chiar și într-o formă lejeră, puțin pe fugă, suficient cât să schimbe și să împrospăteze atmosfera.

Am rămas fără bani. Dar e ok. Mâine iau alții. În plus, au ajuns la fix să am o lună faină, cu ieșiri neașteptate din oraș, cu mâncăruri la restaurant, cu capricii târzii de la magazinul din colț, cu prăjitură, cafea, țigări și alte dantele drăguțe care mi-au înveselit toate zilele trecute. Chiar dacă m-am trezit brusc fără ei, nu regret nici un detaliu pe care l-am achitat material pentru a întreține o atmosferă imaterială, absolut superbă :)

Am rămas fără job (sau cel puțin așa cred, din ce în ce mai tare). Un job bun, de două luni, într-un alt colț de lume. Dar nu-i nimic. I am young, I am strong and I want more. Mai ales de la mine. Și nu mă îndoiesc că va sosi acel ceva, care e numai pentru mine și care deocamdată stă deoparte :)

Am 5 carii. N-am bani să le fac, n-am jobul ăla să-mi aducă banii dar, hey, nu-i nimic! I am young (ar fi bine să nu profit tare mult de asta în privința dinților totuși), I am strong and the job will come, money as well și am să repar (când puteam foarte ușor să previn) ceva ce am stricat din imprudență copilărească.

Îmi vine să râd :)) Vorbesc despre carii, pe blog. Aici se potrivește de minune: I’m not retarded; I’m just special! Hahahaha! :))

Revin. The real glimpse of sunshine de care pomeneam la început constă într-o veste (o semi-veste chiar) pe care ma primit-o azi și care, deși e semi-veste și nici nu e confirmată, mi-a trezit sentimentul că surorile ei bune vor continua să tot apară: S-ar putea să fi găsit o chirie faină, într-o zonă calumea, la un preț foarte bun. (Sor-mea o să râdă când o să citească asta.) Abia aștept să ne văd mutate! :D

There! That’s one glimpse of good news. As I said, have the feeling more are yet to come.

Acum plec. See you in a week! And wish me luck: it’s Mallorca, bitches! :)) (prietenii știu de ce! :p)

Urăsc oamenii perfecți

Urăsc oamenii perfecți. Care au crescut într-o familie perfectă, care i-a dat la o scoală perfectă, în care s-au perfecționat într-un mod perfect. Oamenii perfecți, care au lucrat ani de zile într-o companie perfectă, unde au învățat să-și facă treaba perfect. Urăsc perfecțiunea cu care, la alți ani de zile după ce au ieșit din respectiva companie perfectă, continuă să își facă treaba în același stil perfect.

Dar mai mult decât toate astea, urăsc modul în care, atunci când sunt învățăcel, îmi prezintă stilul lor perfect de a face lucrurile, impunându-mi cu perfecțiune aceeași exigență care i-a adus pe ei la forma perfectă în care se prezintă astăzi.

Mă f** în perfecțiunea voastră! Nu vreau cutiile de metal în care ați fost învățați să gândiți, nu vreau ceasul atomic pe care să-l respect cu o sfințenie bolnavă, nu vreau acte semnate doar în chenar și nici liniile voastre crețe de pe față, inimă sau minte, pe trupul sau pe spiritul meu.

În cel mai bun caz, vreau disciplină. Dar asta e cu totul altceva. Se face cu mai mult stil, cu mai mult simț și cu mai multă conștiință decât mai aveți voi, după toată perfecționarea prin care ați trecut.

Vreau să învăț, nu să execut. Vreau să operez manual, nu să apăs butoane. Vreau să creez nu să ordon. Vreau să fiu om, nu un robot care își face treaba fără cusur, dar își pierde viața pe drum, devenind perfect.

Vreau să devin o defectă, dar în care să bată inima la fel de tare ca în prima secundă de viață. Vreau să îmi exprim imperfecțiunea difuz și desicronizat, dar neted, calm și cât se poate de uman. Iar dacă asta înseamnă să greșesc pe drum de mii de ori, am s-o fac asumat.

Fiindcă decât să am satisfacția unei profesii perfect executate, prefer de mii de ori să am satisfacția unei vieți pline de greșeli. Because anyone who has never made a mistake has never tried anything new - Albert Einstein.

I dare you

Here I am, a grown-up woman, în aproape toată splendoarea, încercând să-mi fac loc în viață. Am plecat de acasă, întâi la studii și apoi „de tot”, la muncă. Nu sunt o eroină pentru asta; de fapt, recomand cu sinceritate oricui să facă aceeași mișcare: ca decizie, este ceea ce te pune în legătură cu tine însuți mai intens decât orice altceva.

Și apoi te trezești, după cum ziceam, tu cu tine însuți. Ce faci? Ai facturi de plătit, chirie de achitat, mâncare de cumpărat și o viață socială de întreținut. Hai să începem cu o doză bună de „good luck!”

Dacă ai șansa, norocul și sorții potriviți, ajungi într-un context propice în care lucrezi, continui să înveți (a se citi „learn”, nu „study”) și câștigi bani. Frumoși. Toate bune până aici. Ce te faci când lumea asta strâmbă, tâmpă și crăcănată începe să arunce în tine cu tot felul de bobârnace?

All you wanna do is work, right? Vrei să te pui pe picioarele tale, să-ți croiești un drum în viață, să-ți satisfaci adesea câte-un capriciu mai mic, sau ocazional unul mai mare, să faci ce știi tu mai bine, să scoți din tine forța pe care știi că o ai în adâncuri și să oferi, atât lumii cât și ție, o bucățică din ce ai tu bun, care să îndulcească viața în jurul tău.

Ești pregătit să devii un pasionat al domeniului, „a heart at work” – cum s-ar zice, dar mai important, vrei să fii un pasionat al tău: tu, cu ce știi să faci, cu ce vrei să fii și cu toată implicarea și iubirea de care poți da dovadă, deoarece crezi în ce a spus Confucius: „Choose a job you love, and you will never have to work a day in your life.”

Dar nu. Trebuie să fii victima discriminării de sex (da, da, într-o țară „evoluată”, în secolul XXI), a birocrației excesive, a lipsei de profesionalism real, a superficialității omniprezente, a ignoranței, răutății și egosimului celor din jur; trebuie să faci cunoștință cu gările negre ale societății, cu șerpii și vulpile, să guști cupa cu mizerii a unei lumi orbite de producție irațională, agonioseală tâmpă și consumism inconștient.

Nimănui nu-i pasă de intențiile tale bune; sufletul, pasiunea și inima sunt concepte ce nu-și au locul în socoteala asta și dacă te încăpățânezi să le incluzi, ai să ieși cu un minus grozav pe frunte, în ochii tuturor.

Eu, una, am să mă încăpățânez. Da: sunt femeie, sunt tânără, sunt novice, nu cunosc sistemul – am toate „defectele” unui nou-venit, pe care ai vrea să le invoci. Dar eu nu văd acolo decât atuuri. Așa că toate bobârnacele astea nu sunt pentru mine decât niște fărâme de praf în aerul pe care îl respir momentan. Momentan. Pentru că mă văd deja spunând „I am thankful to all those who said ‘NO’. It’s because of them I did it myself.” (Albert Einstein).

Tot sistemul vostru mă lasă rece; mintea voastră mică nu mă face decât să râd iar roadele ei nu sunt demne nici măcar de a-mi opri ochii asupra lor. Nu mă mai aștept la lecții de pasiune, profesionalism, implicare, onestitate, dăruire, generozitate și cu atât mai puțin de sinceritate din partea voastră.

Adevărul este că „I was never looking for aproval” (P!nk) așa că „THE QUESTION ISN’T WHO IS GOING TO LET ME; IT’S WHO IS GOING TO STOP ME”. (Ayn Rand)

I dare you, b*tches!

Windblown

Azi am început ziua cu nervi. Să fie dimineața asta în sine, să fie ziua de ieri sau cea trecută, să fie toanele unei stări irascibile de moment sau un episod întreg, ce se așterne pe mai multe zile? – nu știu.

Ieri am fost obosit. Ieri n-am vrut să mă trezesc atât de dimineață, n-am vrut să simt frigul ăla odios, n-am vrut să ies din casă și n-am vrut să dorm după-amiaza în bucăți. Ieri mi-au tremurat picioarele, mi-au scăpat mâinile, m-a durut călcâiul și mi-am pierdut ochii în imagine. Ieri am obosit.

Alaltăieri am fost trist. Alaltăieri… n-am trăit. Alatăieri m-am târât existențial între idei, proiecții, frici și neșanse. Alaltăieri am stat în cumpănă, m-am dres, am filtrat și am lăcrimat. Pentru prima dată după multă vreme, ziua de alaltăieri a trecut fără s-o simt, fără să-mi dau seama, fără s-o știu. Alaltăieri a durut. Fiindcă o zi înainte a fost ziua în care mi-am pierdut libertatea.

Zburdam cu atâta fericire acum o lună când, mulțumită de modul în care s-au așezat în cele din urmă lucrurile, reușisem să scap de o lucrare de licență. Un lucru mic, un sentiment grand. Simțeam într-adevăr și o spuneam cu atâta convingere: Sunt un om liber!

Vineri nu mi-a plăcut. Vineri a fost o zi care nu mi-a plăcut, profund, după multă vreme. După ce apucasem să mă plâng, chicotind, că mă dor pomeții de la atâta râs întins pe fața-mi, vineri am ajuns să-mi dau seama că am petrecut o zi întreagă cu sprâncenele adunate și cu chipul înnegrit. N-am fost de acord cu vineri. N-am vrut-o, n-am cerut-o, n-am dorit-o, n-am primit-o. Dar cel mai important: n-am acceptat-o.

Socotelile mele cu zilele vălurite nu s-au încheiat. Mai am de spus un definitv și puternic NU, după care vântul ăsta care-mi vâră stările de spirit dintr-un cotlon în altul poate să-și facă liniștit calea spre alte zări. Pentru că nu n-am vrut, nu l-am cerut, nu l-am dorit, nu l-am primit. Și n-am să-l accept. Iar dacă a venit, am învățat. Dar să plece. Îmi vreau soarele înapoi!

Azi

Azi vreau s-o iau razna.

Dacă nu m-ar opri nimic, azi mi-aș face părul albastru, două tatuaje, aș arunca telefonul și laptopul definitiv, mi-aș cumpăra 20 rochii de vară, mi-aș arunca toți pantofii pe care-i am și m-aș urca în mașină să plec la mare.

Acolo mi-aș uda tatuajele în apa mării, mi-aș usca părul în briză și mi-aș murdări rochiile în nisip. And i would love every single bit of it!

Azi vreau s-o iau razna.

I trust love will get me there

…and then she went like this:

-

The music’s not good without you, baby, the music’s not good at all!…

The chocolate is not enough.

The ice cream is too cold.

The tears are too dry.

This body is way too weak.

The brain, thoughts and mind are just too strong.

I’m too tired.

I’m simple and simply me. The music won’t help, the chocolate won’t heal, the ice cream won’t numb, the tears won’t wash, the body won’t stand, the brain damages me. I’m tired, but all i have left is me.

-

I hate this age of mobile phones, of social-networking platforms and of high-speed technology. Before, we had plenty of time to be with ourselves, to really get to know our inner being, to closely listen to our hearts’ songs, whispers and laments, to learn the steps of our bodies’ rhythm, to feel the vibes of our souls.

Now, we are running desperately towards whatever gives us the chance to splash our feelings out loud. We’re attention-seeking whores, always looking for a good deal. We transform people around us in customers of our drama, and the phone/computer is our personal dealer, opening the way towards quite a show!…

We lose our ground to some extent, and then, all we want is to get it back. We lose stability, and we crave for it. We lose security, and we become desperate. We lose safety and we feel vulnerable, bare-headed, rooted to the ground, in the rifle-area of each feeling, that has transformed itself into a menacing weapon.

So we want to heal that, to heal ourselves. We look for millstones to grip ourselves onto, for anchors to prevent us from drifting away from the safe shore, for columns of stability to built our trust around, for a comforting roof to catch our breath under and often, it is a saviour that we are looking for, in its whole greatness.

But this is not what we truly are. We are not these weak leaves, recklessly blown by some relentless wind. We came to believe this is who we must be: if we have a phone, we have the mean to contact a friend and complaint for hours, so we do it, just because it’s possible. If we have an internet connection, we let out feelings flow in statuses, blog posts, vlogings, likes, shares and comments, just because it’s at a click’s reach. We hardly stand for something, so we tend to fall for anything….

We let impulses take over ourselves, we change our state of mind drastically from one song in our playlist to another and we change attitude from one argument to another, in a talk we’re having with a friend. We fluctuate dreadfully whilst desperately trying to find our ground and hold onto it.

And i’m doing the exact thing right now. I am fully aware of it.

-

I forgot. I forgot and i want to remember. I forgot how it is not to have a phone with thousands of minutes i can use to say nothing. I forgot how it is not to have this white box in front of my eyes all day long, asking me ‘What’s on your mind?’, ‘What are you doing?’ and other things alike. I forgot how it is not to postpone sorting out my feelings with such ease, just because i can ‘call you later’, ‘save this as a draft and finish it afterwards’ or ‘get in touch with you as soon as i reach a computer’. I forgot how it is not to feel immortal, just because the era of speed gives me the chance to grow cheeky about the issue.

I forgot how it is to spend an entire day with no one else but myself, hearing nothing more but my own thoughts, feeling nothing else but my true feelings, carving in this emotional body i have, polishing it and re-discovering myself over and over and over again, after each thought, breath and sigh i have lived for only myself. I forgot how it is to truly feel the value of a moment, the weight of a minute, the blessing of an hour or the wonder of an entire day spent with me.

I forgot how it is not to hurry, but to deepen my thoughts. I forgot how it is not to speed the healing of a love wound, but to totally understand the process of its creation – first, to take knowledge of its presence there – afterwards, and to carefully remove the dust specks that make it more painful – before attempting to apply a plaster on it. I forgot how it is to feel heavy and unwavering as a millstone on my own, tall as a column all by myself, steady like a safe roof just by standing on both feet – my own hero, my own saviour.

Because that’s what i really am: the safety, the peace and the love within. I don’t really need your phones, your computers, your music, your chocolate, your ice cream, your drama, your speeches, your calculations, your risk-evaluations, your pre-conceived ideas. You taught me i needed them, you made me believe i needed them, you wanted me to need them, but fuck you, i don’t need them!!

I am this beautiful, powerful, loving human being, who remembers not having these pieces of shit and being happier, acting with more confidence, feeling safer, making better decisions after thinking about them thoroughly in the most sincere manner possible, deeply acknowledging her feelings by spending an intense, great deal of time in their company.

So yeah, as much as you taught me to like them, i must say it again: The music won’t help, the chocolate won’t heal, the ice cream won’t numb, the tears won’t wash, the body won’t stand, the brain damages me. I’m tired, and all i have is me. 

I know that me. That true, within and underneath-it-all me. And i’m gonna go down searching for it and be sure i’m not coming back until i find it. And i will find it! Cause it’s all i truly ever had, all along. I cannot allow burring that true me for the sake of what i’ve been told me is.

So there. I’m simple and simply me. And i trust love will get me there.

Be. Shine. Love

moto: Același soare care topește gheața, întărește noroiul.

 

Era o situație înghețată, într-un fel. Eram un soare latent. O știam, dar n-o știam cu adevărat. Simțeam că am un miez mai mult decât vulcanic, dar mai puțin decât cosmic. Câteva scântei de carbit și m-a aprins.

Bucată cu bucată, suprafața scoarței mele a trecut ușor prin pară și foc, s-a purificat și a căzut, lăsându-mă curată de orice limitare. Epidermă, dermă, miez. Cromosferă, fotosferă, nucleu – focul a pătruns peste tot, lumina s-a reaprins, iar odată cu ea și umbrele.

Trebuie să recunosc, la un moment dat chiar credeam că o să te am. Complet, egoist, total și pentru totdeauna – da, așa. Nu, nu mă înțelege greșit, nu mă bucuram pentru conul de umbră pe care-l trăiai. Nici nu vroiam ca el să se transforme în întuneric. Dar trebuie să recunosc că aș fi vrut EU să luminez acolo!…

Și până la urmă chiar asta am făcut. Ce căi surprinzătoare are viața!… E ca în Univers: știi, Soarele nu se gândește la toate reacțiile pe care le declanșează pe Pământ, cum nici Pământul nu se gândește dacă Soarele va mai fi acolo, după fiecare rotire. Și totuși, câte minuni se întâmplă, spirală după spirală, fără voia sau intenția lor!…

Nu m-am gândit cum o să fiu; am fost doar. Sunt. Îmi doream, ce-i drept, să răspândesc lumină, să fie doar lumină. Dar nu sunt singură; și Soarele e însoțit de planete și… milioane de alte particule celeste. Așa că voi crea umbre. La asta nu mă așteptam.

Sentimentele sunt ok; dar sunte erori în program, nu? „Îmi doream”, „nu mă așteptam”… Un soare nu-și dorește, nu se așteaptă, nu gândește, nu îi pasă, nu analizeaază, nu pregătește, nu se scuză, pentru că nu greșește. Un soare este.

Așa că dacă mi-am dorit și am așteptat, trebuia să aflu că un soare nu face asta. Trebuia să primesc o lecție, un „la loc, drepți!”, o mână caldă pe umăr, o sărutare de la Univers și o scânteie în plus.

În rândul jocurilor optice, trebuie să recunosc că așa cum ești oglindă, eu trebuie că sunt umbră. [paradoxal, știu. nici eu nu înțeleg încă, dar așa simt acum.] Așa că acolo unde am vrut să fac loc luminii mele, am înlăturat umbra aceea, am reaprins orizontul și am gâdilat un Soare să se ridice din nou.

Șiret, acest Univers, și totuși atât de splendid și de rafinat incât nu mă pot supăra pe el!… Sunt ceea ce sunt și trebuie să învăț să iubesc asta la fel de necondiționat ca orice altceva. Așa că trăiesc această lecție. Un Soare poartă cu sine atâtea binecuvântări. Necondiționate, negândite, necalculate. Și spune tu, n-ar fi păcat să-și concentreze razele într-un singur punct? Știm ce s-ar întâmpla atunci…

Acum învăț bucuria de a fi ceea ce sunt, conștientizez efectele pe care le pot creea și renunț să le judec. Totul are un scop perfect, dar el trebuie lăsat să se desfășoare, la fel de natural cum Soarele continuă să lumineze și Pământul continuă să se rotească.